Visuri si planuri

Na, s-a dus si anul trei de alergare ☺.

Acum, la sfarsit de an, tin sa-i multumesc echipei Ciucasx3 care m-a primit in familia lor si nu in ultimul rand, celor cativa prieteni care intr-un fel sau altul mi-au fost alaturi, ajutandu-ma sa-mi indeplinesc cateva vise!

A fost un an bun, cu multe momente frumoase, unele chiar memorabile, dar s-a incheiat, asa ca e timpul pentru planuri.

In urma cu cativa ani, cand frecventam cercuri cu oameni a caror pasiune comuna era drumetia, uneori, la un foc de tabara, masa intr-o cabana, odihna intr-un refugiu..., auzeam pe cate unul care spunea. Eu, anul asta am urcat toate varfurile de peste 2500, eu in vara asta am reusit sa urc toate varfurile de peste 2500, iar cel mai mult ma uimit un tip care a zis, eu intr-o luna am reusit sa urc toate aceste varfuri. Pentru mine, care in acea perioada abia urcasem 5, 6, vorbele lor sunau waw, ce taree!!!

Timpul a trecut. Am mai facut drumetii, m-am apucat si de alergat, iar prin 2014, amintindu-mi vorbele acelor oameni, o idee nastrusnica imi trece prin cap.  Cum ar fi sa incerc eu urcarea celor 14 varfuri in 7 zile, iar distanta dintre ele sa o parcurg pe jos, si nu cu masina, asa cum au spus acei oameni. Am inceput sa visez tot mai mult, chiar sa ma documentez, dar unele accidentari care mi-au aratat ca nu sunt pregatit si o promisiune facuta coechipierei de la 7500, au tinut in frau acest vis. Intr-o zi, pe drum spre Ciucas, ii impartasesc visul meu si lui Daniel, un bun prieten, care fara sa stea pe ganduri, zice ca vrea si el. Avand in vedere ca pana atunci m-am gandit doar la mine, ii zic un da cu jumatate de gura. Mai tarziu realizez ca inca una, doua persoane, e chiar benefic pentru o asa aventura.

In urma cam cu o luna, Daniel imi zice. Andrei, ce crezi, incercam in 2017? Eu, ii raspund, da, abia astept. Iar maine, de 1 ianuarie, incepem sa facem planuri de traseu, echipament, nutritie si ce o mai fi nevoie, pentru la vara.

Asa ca, in 2017, am trei mari dorinte:

Sa urc cele 14 varfuri de peste 2500 intr-o saptamana.
Sa termin un maraton montan in mai putin de 4 ore.
Sa termin in mai 10,5km cu un timp intre 35 si 37 minute.

P.S. De o luna ma tot gandesc la ce nume sa-i pun aventurii, ca trebuie sa o numesc intr-un fel :).

Un an mai bun, cu multe vise si realizari tuturor!

Inov-8 Trailroc 255

Dupa aproximativ 400k strabatuti cu acest model, mi-am zis sa-mi scriu parerea ca poate mai ajuta si pe altii.

In incercarea de a trece la adidasi minimalisti, dar mai ales ca i-am prins la oferta, in primavara acestui an am ales modelul 255 care are nivelul maxim de amortizare dintre aceste trei modele, 235, 245, 255. Recunosc ca aveam si o usoara feblete pentru acest brand, care nici acum nu stiu de unde a rasarit :). I-am folosit pe majoritatea suprafetelor, pamant, noroi, stanca uscata, umeda, grohotis, chiar si pe cateva portiuni de zapada inghetata. Am fost nevoit la unele concursuri sa-i alerg si pe asfalt, asa, 1, 2 km. Distanta maxima parcursa cu ei a fost aproximativ 40 km la EcoMarathon.

Dupa toata aceasta perioada in care i-am tot folosit, pot spune ca sunt foarte multumit de model.
Usori sunt, comparativ cu un model de la Patagonia, dar fata de Adidas Kanadia 7 Tr nu prea am simtit diferenta. Au aproximativ 255gr, depinde de marimea pantofului.
Aderenta au pe toate suprafetele. Am fost mult mai increzator cand trebuia sa cobor, urc o panta de pamant umed, sau cand trebuia sa calc pe stanca umeda. Normal, pe polei, zapada inghetata am alunecat, chiar si pe noroi, grohotis, dar sunt convins ca pe acele portiuni multe alte modele si-ar fi pierdut aderenta :).
In ceea ce priveste talpa, pe langa o foarte buna aderenta, facand o comparatie cu niste Saucony Peregrine pe care ii folosesc acum, nu se umple de noroi. Mai bine zis, combinatia aia de noroi cu frunze, nu ramane foarte mult pe talpa ca sa-ti ingreuneze pasul.
Am mai fost impresionat de protectia oferita cand mai sutam in cate o piatra, creanga. Rar am simtit durere in urma loviturii, ceea ce am tras concluzia ca de vina e cauciucul cu care e inzestrat acest model.
Amortizarea, initial chiar ma gandeam, oare cum o sa fie? Nu mai alergasem niciodata in modele minimaliste, de fapt, modele care fac trecerea spre minimalist. Iata ca s-au comportat perfect, iar eu chiar i-am alergat, nu m-am jucat. In nici o clipa nu am simtit lipsa amortizarii. Pot spune ca parca te ajuta sa-ti schimbi stilul de alergare. Ai o altfel de calcatura. Parca te obliga sa fi mai sprinten, exact asa am simtit in unele momente.
La fel, am ramas placut surprins de repeziciunea cu care ma uscam la picioare dupa ce ma umpleam de apa, ca de, au fost destule momente in care ploaia a facut parte din decor la unele concursuri.
Uzura, dupa cum am spus, pana acum i-am alergat aproximativ 400 km, si poate nu mai arata ca noi, dar in mod sigur pot sa-i mai folosesc inca pe atat.

La minusuri, pot trece doar faptul ca in timpul alergarii, imi intra prea usor pietricele, nisip, crengute. Nu stiu de ce, dar parca in modelele de la Patagonia, Saucony si Adidas nu am simtit acest lucru la fel de mult. Mi-au intrat si la astea, dar nu la fel de mult.

Concluzie.

Sunt incantat de acest model si cu siguranta, prin rotatie, o sa-i mai folosesc in multe alergari, mai ales cele pe distanta mai lunga.

Asa arata dupa ultima folosire

MIB 2016, PB la semi.

Sunt la a patra participare pe asfaltul din Bucuresti. Cand in mai, cand in octombrie ca pentru mine inseamna acelasi concurs. Nu e genul meu de cursa, de fapt, daca nu m-ar inscrie firma, slabe sunt sansele sa particip. In 2014, am scos la semi 01:45, anul trecut 01:27, anul asta, in mai, la 10k am reusit un timp de 39min si ceva sec. pentru care am muncit ceva antrenamente, iar acum in octombrie am reusit sa ma surprind singur. PB la semi, 01:23:46 care a dus la o clasare pe locul 20.

Inca nu stiu ce ma bucura mai mult, timpul scos, sau ca am participat cu alti sapte colegi. Dc spun asta? Pai in 2014 si 2015, nici un coleg de la mine din magazin nu a mers, dar anul asta, in mai, au fost patru, printre care si sefa, iar acum in octombrie, din aproximativ 30 de colegi, am fost trei fete si cinci baieti, ceea ce pentru mine a fost ceva fantastic. Nu le-am zis, dar in sufletul meu chiar ma bucuram ca usor, usor, le-am deschis si altora ochii, pofta..., pt a face ceva miscare. E drept, din opt, doar patru au terminat semi-ul, iar ceilalti patru au abandonat, dar microbul, cel putin unora dintre ei, cu siguranta ca le-a intrat. Ce va fi la anul, nu stiu, poate mai putini, poate mai multi, om vedea.

Iata si povestea.

Ma bag la somn. Oare ce o sa fac maine? Sper sa scot macar sub 01:30, dar oare o sa si pot avand in vedere ca in ultimele doua luni n-am alergat nici macar 200k, din care mare parte pe munte? Bine ca am mers cat de cat cu bicla, acolo, munca-casa, casa-munca si vreo doua, trei ocolisuri ceva mai lungi. Eh, las ca vad eu, important e ca merg cu atatia colegi de munca.

Tarrr, tarrr, sar din pat. Serviciul m-a obisnuit cu trezitul de dimineata asa ca n-am nici un fel de problema. Trag echipamentul, gata pregatit, pe mine, colanti scurti, tricou, jambiere, iar pe deasupra inca un strat care sa ma protejeze de frig, plus geaca. Beau niste apa, inghit o banana si ies pe usa. Cu bicla ajung destul de repede la Unirii ca sa ma intalnesc cu ceilalti. Nu era nici 08:30 cand tot grupul nostru s-a indreptat spre Constitutiei. Imi plac palcurile de oameni intalniti, unii echipati sport, chiar alergand sau pe bicla ca mine, altii care par sustinatori, familii intregi, bunici, mame, tati, copii..., prieteni si asa mai departe. Realizez ca de la an la an, nu creste doar numarul participantilor, ci si a suporterilor, iar asta e un lucru foarte bun. Ajungem in zona Mega Image, ne echipam, facem cateva poze de grup, timp in care incep sa tremur de frig, mananc batonul primit in kit si un pachet mic de biscuiti, dupa care ducem bagajele la garderoba.

Mai erau cam 20min pana la start. Coada nu gluma la toaletele astea, asa ca, impreuna cu un coleg, plec in alergare usoara  pana in parcul Izvor, gasim toalete fara coada, rezolvam problema si ne intoarcem tot in alergare usoara. Nu mai erau nici 10min pana la start asa ca fiecare ne indreptam spre zona timpului scris la inscriere. De data asta, fata de datile trecute, am fost trecut cu timpul facut la ultima participare, si astfel ajung foarte aproape de start. De fapt, ma pozitionez undeva prin randul 5,6. Minutele trec imediat, asa e mereu in astfel de momente. Te saluti, vezi cu prieteni, cunoscutii..., si nici nu iti dai seama cand trec cele cateva minute. 

Start, ete ca si aici avem numaratoare inversa. Plec tare, in ritmul celor mai multi. Cu toate ca am plecat din fata, tot sunt nevoit sa depasesc cativa alergatori care au plecat foarte incet si nu inteleg ce cautau acolo. Bine ca au fost putini. De fapt, imediat cum am inceput sa urcam, lucrurile incepeau sa se aseze. Am depasit eu cateva persoane, am fost depasit tot de cateva si aia a fost. Incep prima coborare spre Izvor, ajung din urma o tipa de culoare si un tip inalt, intru in ritmul lor care imi parea convenabil si gata, nu mai tin minte mai nimic. Atat de concentrat am fost sa tin ritmul acestor doi oameni, ca nu beau, mananc nimic. Nici respectivii nu fac asta. 

Din cand in cand sunt strigat de pe pargine, incurajat de unii dintre spectatori, de alti concurenti cu care ne-am tot intersectat, pe unii reusesc sa-i recunosc, pe cei mai multi nu, unora reusesc sa le raspund, altora doar le fac discret mana"scuze tuturor persoanelor carora nu le-am raspuns sau nu i-am recunoscut". Am mers foarte bine pana pe la intoarcerea pe Victoriei, asa, prin dreptul Palatului Telefoanelor. Pana pe aici am reusit sa tin ritmul celor doi fara probleme, dar de prin zona asta, am inceput sa simt ceva semne de oboseala, muschii parca incepeau sa tipe, respiratia ajunsese la pragul in care nu o mai puteam controla, dar cum, necum, reusesc sa-mi revin si sa continui in acelasi ritm. De fapt, tipul a disparut, nici nu mi-am dat seama cand eu si cu tipa am ramas singuri. Urcam pe la Cismigiu, coboram, iar nu mai tin minte mare lucru, ma tin de fata asta. Aha, ce galagie, concentrat, concentrat, dar tot imi sar in ochii tobosarii de pe margine care ne incurajau cu foc. Ajungem prima data la start si arata 01:09:si ceva secunde. Incerc sa-mi fac un calcul. Mmm, patru kilometri si ceva parca mai sunt. Hai ca sa vezi, pot sa scot sub o ora treizeci, dar oare cu cat. Urc panta, dar clar nu mai aveam vana de la prima urcare. Cu toate astea urc umar la umar cu tipa respectiva si continui cu ea pana la despartirea traseelor.

Pe coborare, la oarecare distanta vad o tipa si un grup de trei baieti. Nu ne despartea mult, poate 100, 150m. Incerc sa maresc ritmul, dar nu, era la limita. Asta pana ma intersectez cu ceilalti de la semi care ajungeau prima data la start/finish. Printre acesti alergatori parca prind mai mult suflu, cel putin asta era impresia in timp ce depaseam :). Intru pe ultima linie dreapta, depasesc eu, dar uite unul care ma depaseste. Pana realizez ca era ca mine, pe final, omul aveam deja un avans de 20, 30m. Incerc sa-i tin ritmul, sperand sa pot sprinta pe ultimii metri. Fac asta, dar nu reusesc sa-l prind, in schimb scap de un alt concurent care ajunge in urma mea la doar cateva sec.

Cam asta a fost. Am reusit un PB de 01:23:46 care mi-a adus multa bucurie pentru ca nu m-am asteptat. 

Am primit medalia, mi-am luat o apa dupa care am mers repede la garderoba pt a ma schimba la loc. Avand inspiratia de a-mi lasa schimburile intr-o punga alba si nu galbena, o gasesc imediat acolo unde am lasato. Ma schimb, iau bicla si plec pe traseu pt a incuraja si a face cateva poze maratonistilor. 

Fac tot traseul pana la magazinul Unirii, aici mai zabovesc putin pt cateva poze, dupa care plec la munca, ca de, distractie, dstractie, dar trebuie sa mai si muncim.

Chiar daca au trecut cateva zile de la concurs, reusesc totusi sa-mi amintesc cateva lucruri de care am fost multumit si altele de care nu. De fapt, imi amintesc destul de putine :).

Toaletele, vesnica problema de la concursuri, noroc ca m-am descurcat cu cele din parc. Traseul, in mare parte frumos, doar partea cu straduta aceea care a facut dreapta din Victoriei si a doua urcare/coborare pe langa Casa Poporului mi-ar placea sa nu mai fie la urmatoarea editie. Puncte alimentare, nu stiu, dupa cum am zis, nu m-am oprit deloc la ele, dar voluntarii de la aceste puncte au parut de fiecare data foarte saritori. Mai sa-ti sara in fata ca sa te serveasca cu ceva. Intersectarea cu alti alergatori. Daca la ultima participare la semi, am avut probleme serioase in rondul de la Unirii unde m-am intersectat cu un grup compact care acolo intorcea spre Casa Poporului, de data asta, chiar daca m-am intersectat la Izvor, erau rasfirati, si mai mult, mi-au redat pofta de alergat. 

Ahhh, mi-am amintit ceva foarte urat. Inainte de urcarea pe Victoriei, chiar inainte de curba, un tip din fata noastra de care noi ne apropiam, arunca ambalaje pe jos. De fapt, initial am vazut cum ii cad niste bucatele mici, ca cele pe care le rupi la inceput dintr-un baton, ceva, si la cateva secunde vad cum arunca tot ambalajul. Omule, daca citesti aceste randuri, ramane valabil exact ce ti-am transmis atunci. Esti needucat, necivilizat si meriti sa participi la un concurs care are traseul prin jurul unei gropi de gunoi.

Ca sa nu termin postarea cu ceva urat, incerc o promisiune. La anul in mai, o sa incerc sa-mi imbunatatesc timpul la 10k, sub 37min, sau la semi sub 01:22:00. ramane de vazut cum o sa ma simt pana atunci. Momentan, inca sunt in pauza si abia de la inceputul lui noiembrie o sa-mi incep un progam de antrenamente care sa duca la ceva frumos.

Dragi prieteni, amici si cunoscuti, pana la primul concurs din 2017, ne mai vedem pe strazi, parcuri, munte, alte concursuri la care veti lua voi startul.

Multe mltumiri CiucasX3, alaturi de care formam o echipa, familie, nebuna si frumoasa. 

2X2RACE 2016, anul revansei.

Anul revansei, ce ciudat suna, dar are ceva adevar. In 2014, din cauza conditiilor meteorologice, cursele au fost scurtate, iar pe langa asta, m-am accidentat la lacul Caltun si am terminat cursa intr-un picior, cu un timp foarte prost. In 2015, imi doream sa termin in 10 ore. Plec cu 5 min. intarziere, merg bine pana pe Moldoveanu, ma intorc in saua Capra cam in sub sase ore, dar fiind obosit, cunoscand ce traseu urmeaza spre Negoiu si influentat intr-o anumita masura de un prieten, pur si simplu abandonez cursa, fara dureri, fara nicio problema majora, doar pe motivul ca nu ma incadram in cele 10 ore. Normal ca pe urma mi-a parut rau ca nu am continuat :). Din aceste motive consideram acum anul revansei.

Cu ceva timp in urma, cand mi-am facut lista de curse si obiectivele la ele, pentru 2X2 trageam sperante la sub 9 ore. Un obiectiv indraznet, dar plauzibil avand in vedere ca m-am antrenat mai mult fata de anul trecut. Chiar cu trei saptamani inainte de cursa, am facut un antrenament in Bucegi de 46km cu 4200 dif. de nivel in sub 10 ore, si asta fara geluri si izotonic, ceea ce imi arata ca sunt pregatit sa scot sub 9 ore.

Saptamana dinaintea cursei. Ma odihnesc bine, nu e zi in care sa nu dorm macar opt ore. Mananac cat de cat bine, nu carne grasa, nu pateuri, foietaje sau alte prostii, doar peste intr-o zi, paste trei zile la rand, fructe multe, banane zilnic, iaurt, fulgi.... Hidratat, ma hidratez bine, cu trei zile inainte, maresc doza de apa cu 500ml pe zi, ceea ce a devenit o obisnuita care am vazut ca a dat roade, mai ales la cursele scurte. Antrenament nu fac decat o alergare de 10 km la ritm lejer cu trei zile inainte, plus cu bicicleta la munca, acasa, dar tot la ritm lejer, cat sa nu ma oboseasca. Ce sa mai, atat cat se poate sau cat stiu, am incercat sa fac lucrurile corecte pentru aceasta cursa.

Ziua dinaintea cursei. Plecare din Bucuresti cu doi amici pe la 11:30, oprit in Ramnicu Valcea si asteptat o ora jumatate o portie de paste, prins o ploaie buna pe Transfagarasan si ajuns la Balea pe la 17:00. Aici, cei doi amici si-au montat cortul, eu m-am revazut cu oameni dragi, prieteni si alte cunostinte, dupa care ne-am ridicat kiturile si m-am bucurat de tricou si sapca care sunt foarte frumoase. Mai departe, cei doi m-au coborat cu masina la pensiunea Paraul Rece(conditii bune, mancare buna), unde mi-am luat si eu in primire camera. Era deja trecut de 19, asa ca mi-am pregatit echipamentul pt ziua urmatoare care a constat din tot ce era obligatoriu plus o parte din cele recomandate. Ca alimentatie l-am incarcat cu 2 geluri, 2 batoane, cateva pastile efervescente, un mar, doua pachete de biscuiti BelVita, un salam de biscuiti, o punga de covrigi sarati, un Bounty si doua sticle de 500ml cu apa. Restul serii, pana la ora 23 cand a ajuns si prietenul Madalin, l-am petrecut citind Omul Ultra. La somn m-am bagat pe la 23:30, dar am adormit destul de greu. Se parea ca aveam emotii pentru ziua urmatoare, ceea ce nu prea mi se mai intampla la curse.

CURSA

Incepe numaratoarea, parca mi-au mai trecut emotiile. De fapt, e un soi de nerabdare. Gata, am pornit, si incepe acea senzatie de libertate, nebunie amestecata cu placere. Parca e un drog :).  Sunt putin mai in spate ca stiu prea bine ce urmeaza si nu are rost sa ma inghesui printre primii. Pac, pac, pac, inca e intuneric, ceea ce ma face sa cobor dreptele cu multa atentie, in ritmul celorlalti. Ajung in drum, ma uit in fata si sunt peste 40 de alergatori. Stiind ce urmeaza, zambesc in sinea mea, mai ales cand mai vad pe cate unul cum sprinteaza si ma depaseste. O tin in ritm de jogging. Na ca incepe prima urcare serioasa. Un, doi, un, doi, si urc intr-un ritm constant. Uf, ce aglomerat e pe cararea principala. Ia stai sa o iau printre stancile astea ca poate mai evit si eu niste alergatori. Da, hai ca e bine. Sa o tin tot asa. Aud respiratii suieratoare, gafaieli, si eram doar la inceput. Asa am invatat si eu, doar cu timpul, ca la cursele lungi esti mai castigat daca pleci incet. Si inca nu ma pricep destul de bine, simt ca mai am si eu de invatat cum sa-mi fac un ritm constant indiferent de inclinatia pantelor. Continui bine pana in Saua Capra. Ooo, uitasem de aceasta priveliste ce tocmai mi s-a deschis in fata ochilor. Este exact genul care te face sa descoperi neincetat, sa te misti continuu, sa nu pierzi nimic. Mmm, ce mult mi-ar placea sa am atata energie incat sa cutreier toate aceste vai, sa strabat toate crestele, varfurile, culmile..., care se vad in zare. Hai ca ajunge atata visare. Ia sa marim putin ritmul ca mai tarziu parca nu mai am loc sa depasesc. Talpile se infig bine pe suprafata, fie ca e pamand umed sau stanca si cat ai clipi cobor pana la lac. Frumoasa e caldarea asta a Caprei! Stanga pe carare, din stanca in stanca, iar pamant umed, in plina coborare pe Piciorul Caprei. E te doi flacai, pai na, ce fac acum? ca nu pot sa depasesc iar tipul asta nu pare ca are de gand sa-mi faca loc. Nu, nu imi place deloc sa stau in spatele cuiva pe coborare. Ma simt exact ca la masina, cand nu poti anticipa nimic. Aha, acum e momentul, top, top si gata, am trecut de baieti. Ii dau mai departe, ajung si cobor lanturile de pe portiune La Trei Pasi De Moarte. Uuu, ce-mi mai place haul asta, frumos, n-am ce zice. Bate vantu mai tare si ala sunt, ma zboara cateva sute de metri mai jos :). Alerg usor, urc, cobor, ajung la urcarea pe Vf Mircii, mai prind si depasesc un concurent pe care il recunosc de la maraton Brasov. Incepe coborarea de pe Mircii, mmm, ce urata e, foarte alunecoasa. Na, pana la urma imi fuge un picior si ma umplu cu noroi de la fund pana la glezne. Ii dau mai departe, ajung la Podul Giurgiului unde sunt surprins sa-l prind pe Codrea, un domn, foarte bun alergator de prin Valea Jiului care probabil s-a alimentat mai mult aici. Eu nu prea stau, apa am, asa ca ii dau mai departe. Codrea in fata mea. Stau putin dupa el, dar stiind ca e mai antrenat ca mine, o las mai usor, iar el se indepartea tot mai mult. Continui in ritmul meu, stiam ca daca fac prostia sa ma iau dupa cineva, era de rau. Mai un vf, creasta, curba de nivel, privelisti superbe si uite asa ma apropiam de urcarea pe Vistea. Opaa, asta e Palici. Bravo omule, deja te-ai distantat de urmaritori. La nici doua min. apare si spaniolul, si la mai putin timp dupa spaniol, apare si Preda, unul din elita alergatorilor de la noi. Ma bucur si pt el, atat Palici cat si el, acolo cat am schimbat cu ei cateva vorbe, mi-au lasat impresia unor baieti simpli, muncitori si foarte de treaba. E timpul sa iau un gel, ceea ce si fac. Incep si urcarea spre Vistea, ceva mai sus, iar il vad pe Codrea, si chiar acolo unde pare ca se termina urcarea(dar nu se termina), pare ca e Adelin, alt alergator foarte bun care s-a antrenat mult anul asta. Hm, interesant, n-am gafait mai deloc si cu toate astea n-am ramas foarte mult in spate. Urc, urc, ajung la portiunea cu catarat, descatarat, ma intersectez cu Adelin, ii urez spor si bafta, ma intersectez si cu Codrea, caruia si lui ii urez cele bune, dupa care continui pana pe Moldoveanu, unde ajung si eu cam la 02:30:00 de la start.

Ajuns pe varf, ma asez jos, intr-una din cele doua sticle cu apa bag o pastila si imi prepar bautura izotonica. Mai iau cateva inghitituri de apa, imi strang si betele care pe alocuri m-au incomodat, in special pe coborari si portiunile tehnice unde am fost nevoit sa-mi folosesc bratele, dupa care o iau la pas, ca doar intre timp au mai trecut doi, trei baieti. E, da, acum fara bete imi e mult mai usor sa trec de portiunea tehnica. Vine coborarea, ii dau tare, talpile sfaraie pe coborarea asta in serpentine. Ma intersectez cu multi concurenti, dar pe putini am timp sa-i privesc in timp ce ii salut. Pe unii nici macar atat, dat fiind ca incercam sa fiu cat mai atent unde pun piciorul. Ma frate, concurentii imi faceau loc, oameni de nota zece, dar de unde au aparut atatia turisti pe care trebuie sa-i evit? Ups, asta a durut. Intr-o incercare de a evita cararea pe care erau turisti, alunec pe o stanca si foarte frumos imi julesc genunchi, palma, cot, umar. Ma ridic, si ii dau mai departe pe coborare ca si cand nimic nu s-a intamplat. Una dintre partile frumoase ale acestui concurs, e, ca te intersectezi cu toti concurentii care au luat startul. Asa si eu, ma salut cu unul, altul, multi cunoscuti care nici nu stiam ca au luat startul. A, si tare mult ma bucur, dar si rusinat sunt, cand sunt strigat pe nume de oameni pe care nu ii cunosc. Ce a fost asta? O sageata, junghi care a plecat de la cativa centimentri de deasupra calcaiului drept si s-a dus in calcai, m-a speriat serios. Asa cum a venit, tot asa a disparut, in cateva secunde nu mai simteam mai nimic. Ajung iar in PC din Podu Giurgiului. Aflu de la voluntari ca sunt undeva pe locul 7,8. Ceva nu prea imi iesea, dar am considerat ca pe coborarea in viteza de pe Vistea am depasit vreo doi concurenti fara sa-mi dau seama. Ma simteam bine avand in vedere distanta si diferenta de nivel parcursa pana aici. Doar o usoara oboseala, care era normal sa apara. Umplu sticla de apa, mananc cate ceva si ma pregatesc psihic pentru urcarea din fata ochilor. Incep urcarea. Nu fac 100 metri si iar imi trece acea durere ascutita de ma face sa nu calc normal cateva secunde. De data asta parca simt cum imi amorteste calcaiul, ceea ce chiar ma surprinde si sperie. La fel, dupa cateva secunde imi trece, mai ramane doar un disconfort usor. Incep iar sa urc, dar incep sa simt si oboseala. Hai ma, asa dintr-o data, ce rahat. Continui intr-un ritm mai usor, la pas de drumetie, si ajung iar pe vf Mircii. Nu mai cobor in viteza, de fapt parca picioarele au obosit asa dintr-o data. Ciudata senzatie incercam. Gambe, pulpe, fata, spate, toate incepeau sa doara, si nu parea acel gen de durere care poate fi depasita tragand din dinti, nu, parea acel gen care se instaleaza si te face sa nu mai poti. Termin de coborat, mai merg ce mai merg si gata, pe o portiune unde abia era loc de o persoana pe carare, ma intind in iarba. Portiunea era cam asa. Perete de stanca, carare ingusta, cativa centimentri de iarba si urma haul, dar chiar daca parea foarte expus, pur si simplu nu mai puteam sa continui. Durerile erau ingrozitoare si parca se intensificau chiar si stand jos. Acum nu stiu, poate era doar o impresie de moment. Stau cel putin 20min pe jos. Toti concurentii care ma depaseau, incercau sa-mi ofere ajutorul, doar ca eu nu stiam ce am nevoie. Intr-o combinatie de durere si frica ca nici la a treia participare nu pot sa termin traseul, mai ca imi venea sa plang. Asa ceva! Probabil daca nu treceau atatia concurenti, varsam macar cateva lacrimi. Un turist ma vede chircit de durere, imi ofera o crema pe care o si folosesc pe toata suprafata ambelor picioare. O munca titanica care m-a stors de ultimele picaturi de vlaga, mai ales cand ma intindeam sa dau pe gambe :(. Un concurent imi ofera un plic cu magneziu, care la fel, il folosesc imediat cu niste apa. Continui sa stau intins. Pur si simplu nu puteam sa ma ridic in picioare. Daca inainte de cursa aveam obiectiv de sub 9 ore, acum imi doream din tot sufletul ca macar sa-l pot face in timpul limita, doar sa pot continua. Firar, daca tot stau aici, macar sa fac niste poze. Hmmm, era obositor sa-mi scot pana si telefonul, asa ca prefer sa mai astept. Pana la urma scot telefonul si profit ca sa-mi scot si un gel pe care il folosesc imediat. Pana la urma ma urnesc din loc, incerc sa ma tin de un grup de patru concurenti ce tocmai au trecut. Merg ce merg, dar dupa cateva sute de metri, ma asez pe o stanca unde mai stau cam cinci min. O iau iar la pas, de acesta data foarte incet. Daca mai devreme ma bucuram de tot ce imi vedeau ochii, acum nici macar nu mai priveam, nu ma mai interesa nimic, incercam doar sa-mi misc picioarele. Vreau sa mai mananc cate ceva, dar nimic nu vroia sa intre. Usor, usor reusesc sa ma deplasez. Dupa aproape sase ore ajung iar in Saua Capra. Ma uit spre Balea, dar in mintea mea hotarerea era luata cu multe minute inainte. Incep sa urc usor pe Iezerul Caprei si chiar sa fac poze concurentilor cu care ma intersectam sau care ma tot depaseau. Imi placea treaba asta, reuseam astfel sa-mi distrag atentia de la oboseala mea. Pas cu pas reusesc sa ajung la PC Izvorul Paltinu. Stau cam 10 min, in care mananc cate ceva, dar cel mai important ca ma mai odihnesc. Incepeam sa ma simt mai bine. O iau iar la pas, urcat, coborat, plat, totul la mers, nici pic de alergare, simteam ca sunt la limita. Reusesc sa ma tin putin dupa un grup de vreo trei concurenti, printre care si fata care era pe locul doi si careia ii dau betele mele ca avea mare nevoie de ele. Asa trec de Laitel, Caltun si ajung la urcarea pe Struga Doamnei. De aici ma agat de un tip, si continui in ritmul lui care era la fel de incet pentru ca era si el obosit. Era de inteles, omul era la a doua lui cursa montana. Ajungem cu greu pe Negoiu, o luam inapoi, ne tot intersectam cu multi concurenti.

Iar Strunga Doamnei, Lacul Caltun, unde facem si o mica pauza de vreo 5 minute in care mancam ceva si luam niste apa din lac, dupa care incepem urcarea pe Laitel. Incet, incet, ca eram terminati. Daca pana aici am mers incet, dar fara opriri, acum ne-am oprit de vreo doua ori pana sa terminam de urcat. Nici sa vorbim nu ne prea mai ardea. Incercam sa ma tin de el, simteam ca daca il pierd, gata, o sa-mi fie foarte greu sa-l mai termin, nu ca acum nu imi era, dar tinand ritmul lui, parca ma ajuta psihic. Reusim sa urcam, coboram si acum trebuia urcat Laita. Am tras sapca mai pe ochi ca sa nu mai vad cat e de urcat. La fel ca mai devreme, m-am tinut in curul lui, si am pus un pas, inaintea altuia, asa ca in cartile scrise de ultramaratonisti. Erau momente cand nu ma mai gandeam la nimic, doar sa pun un picior dupa care pe urmatorul. Stiam de cand m-am inscris ca o sa fie greu. La start, la fel, stiam ca o sa fie greu, dar chiar in halul asta nu m-am gandit nici macar o clipa. Ne oprim si pe aceasta urcare de cateva ori, asa, cateva clipe cat sa ne tragem sufletul. Cum, necum ajungem iar in PC Izvorul Paltinu. Mancam, bem, stam cateva minute si ne urnim. Incepem sa urcam pe Paltinu, incet, dar surprinzator, nu ne mai oprim deloc. Mergem la pas, coboram la fel, incepe si urcarea pe Iezerului, incet, dar tot fara sa ne oprim. Dupa urcat, incepem chiar sa alergam usor, pentru prima data in ultimele ore. Cand sa incepem coborarea, a inceput sa ploua asa ca am continuat sa coboram in alergare, usoara ca acum totul era ud, dar alergare. Asa ajungem amandoi la finish, dupa 11:03:00, uzi pana la piele, rupti de oboseala, dar fericiti ca s-a terminat si ca am reusit.

Cam asta a fost Inov8 2X2 Race 2016. 

Ce am invatat din aceasta experienta? In primul rand ca alimentatia e foarte importanta si ca trebuie sa ma documentez mai bine in aceasta privinta. Ca inca nu mi-am gasit ritmul care sa ma ajute intr-o cursa mai lunga. Ca uneori nu conteaza pe ce loc termini, important e sa termini. Ca un pahar de cola face minuni pe final de cursa. Ca...

Partea buna a acestui concurs, exista si asa ceva :). Mi-am facut un nou prieten, pe care nu l-as fi cunoscut probabil niciodata daca nu era aceasta experienta.

2017, da, daca o sa fiu sanatos, fara discutie o sa particip iar.

Recomandari pentru organizatori:

Sa se respecte ora festivitatii de premiere. Din pacate anul asta n-am putut sta mai mult de ora 21 pt festivitate.
In ceea ce priveste kit-ul, daca unii au avut sapca, iar altii jambiere, poate era mai bine sa existe o optiune in care concurentii sa poata bifa o casuta in functie de ce isi doreste.
In rest, concursul a fost asa cum sper sa fie si anul viitor, de la punctele de alimentare si pana la muzica de la start, finish, totul sa ramana la fel.


Multumiri CiucasX3 pentru sprijinul acordat.

Marathon 7500.

Concursul care ma invatat semnificatia cuvantului ECHIPA si care a dus la al treilea abandon din scurta mea cariera de alergator montan.

Am participat la proba elite, mixt, impreuna cu Ruxandra, colega de la CiucasX3. Pe aceasta cale tin sa si multumesc echipei CiucasX3.

Da hai sa facem intai o mica descriere a concursului.

Marathon 7500 este o competitie care se tine in muntii Bucegi si are doua probe. HOBBY, aproximativ 45km cu 3700 diferenta de nivel si ELITE cu aproximativ 90km si 7500 diferenta de nivel. Este UNIC si probabil cel mai dificil, prin faptul ca pot participa doar echipe de cate doi, fete, baieti, mixt si ca se tine doar pe trasee turistice, ceea ce duce la foarte putine marcaje de concurs, doar in unele puncte cheie.

Cum am ajuns sa participam? pai, uite asa :).

Cu un an in urma, ea a participat la aceeasi proba alaturi de Dragos State. Au scos peste 34 de ore. Pe atunci imi tot povestea cat de greu a fost, frumos..., si din vorba in vorba, ne-am propus ca anul asta sa participam impreuna si chiar sa incercam un podium. Eu eram mai increzator pentru asa ceva, de fapt, eram convins ca se poate. Experienta avea ea, traseele le cunosteam amandoi destul de bine, asa ca tot ce lipsea, era un antrenament bun. Pe atunci ne-am propus un plan de antrenament, atat impreuna cat si individual. Cele impreuna trebuiau sa fie ture lungi de iesit prin munti, iar cele individuale, scurte alergari prin oras, parcuri, sala... Din pacate, o data cu trecerea timpului, lucrurile nu au evoluat chiar cum mi-as fi dorit eu. Din diverse motive, cele lungi nu au fost chiar asa cum ne-am propus. De fapt, au fost doar cateva drumetii :(. Pe langa asta, au mai fost si cateva certuri care au pus in pericol participarea noastra ca echipa, in special pe motivul ca n-o sa ne intelegem in timpul cursei. Asa credea ea :). Zicea, ca o bat prea mult la cap, ca vorbesc mult... :).

Timpul trecea si din cauza lipsei de antrenamente, increderea mea ca putem scoate un rezultat bun, scadea. La un moment dat, chiar am luat decizia de a nu merge la Bate Toaca in speranta ca putem folosi weekendul respectiv ca sa facem un antrenament bun de doua zile. Pana la urma a iesit doar o drumetie cu o scurta alergare, sambata, iar duminica doar o coborare pe Cerbului. De fapt, atunci i-au si aparut durerile la genunchi. Imediat cum mi-a spus, am banuit ce e, sindromul iliotibial. Cu toate astea am sperat sa nu fie asa. I-am si zis. Vezi cum te simti zilele urmatoare si in functie de asta hotaram ce si cum. La doua, trei zile, o intreb cum se mai simte. Imi zice ca a facut o ora de bicla si nu a simtit nici o durere. Ma bucura asta si incep sa sper ca nu era vorba de sindromul iliotibial. Fac greseala sa nu o mai intreb nimic zilele urmatoare, in ce priveste sanatatea. Daca cu un an in urma ma gandeam la podium, o data cu trecerea timpului, datorita lipsei de antrenament, accidentarilor, certurilor, speram acum, cu cateva zile inainte, macar la un 28 de ore.

Mi-am luat concediu o saptamana pt acest concurs, de joi pana joi. Stiam ca e foarte posibil sa fac febra si sa am nevoie de doua, trei zile de odihna. Imi ziceam, chiar daca nu o sa mai poata continua ea, o sa o fac singur pana la finish, ceea ce tot la oboseala va duce.

Saptamana concursului.

Joi ne intalnim si plecam pe la 12 din Bucuresti. Ajungem pe la 16, luam kit-urile, ea isi pune cortul, eu ma cazez la pensiunea Coteanu "multumesc Costel", si incepem sa ne pregatim de cursa. Ea are noroc si in prima noapte nu doarme la cort, ci intr-o camera de langa a mea, cu o tipa din Iasi care statea singura. Asta a dus la a ne fi mai usor sa pregatim rucsacii pt cursa. Am incercat sa impartim de asa fel incat rucsacul meu sa fie mai greu. Nu prea a iesit cum ne-am dorit :). Erau aproape la fel ca si greutate. Intre timp aflu de la ea ca in zilele dinaintea concursului, la o alergare prin Tineretului, iar a simtit dureri la genunchi. Pe la 23 am tras pe dreapta, dorindu-mi sa ma trezesc pe la 4. Nu adorm imediat. De fapt, incerc sa ma gandesc la cursa. Ce sa las in bagajul de Pestera, ce in cel de Omu? Cum o sa ma inteleg cu ea, stiind ca e o fire panicoasa si putin conflictuala. Ce o sa fac in cazul in care nu mai poate continua. Pana la urma am adormit cu gandul ca mereu m-am descurcat si m-am adaptat situatiei. Suna telefonul, il opresc si mai stau intins cateva clipe gandidu-ma la ce urmeaza. Bate la usa Ruxandra si ma intreaba daca m-am trezit, de fapt vroia sa se asigure ca ma trezeste :). Da, m-am trezit. Ma dau jos, imi pregatesc micul dejun, deja obisnuitul iaurt cu fulgi si alte nebunii plus o felie de paine cu unt de arahide. Definitivez rucsacul si cele doua bagaje, care unul ramanea in masina la Pestera, iar celalalt trebuia sa-l urce Cristina la Omu. In ambele aveam haine uscate si cate ceva de mancare. De, vremea se anunta cu ceva ploi si destul de rece pe timp de noapte. Minutele au trecut imediat si la 05:15 ne-am deplasat in zona de start. Mda, aici am exact acel sentiment pe care poti sa-l ai doar la astfel de concursuri. Nu prea mai am emotii inainte de concursuri, in schimb, nu pot descrie ceea ce simt cand vad acesti oameni, prieteni, cunostinte, aceste pregatiri, forfota, sustinatorii, muzica, de parca toate stiau la ce urma sa ne inhumam. E ceva UNIC. Dupa cum am zis, doar la unele concursuri poti trece prin astfel de trairi. Se face verficarea echipamentului, dupa care mai zabovim cam 20min in zona de start.

1, 2, 3, START. Plecam in alergare usoara pe cei primii doi km de asfalt. In ceea ce ma priveste, stiam ce ritm sa am, cum sa abordez urcarile, coborarile, dar trebuia sa ma adaptez la conditia ei. Nu era usor. Aleg sa stam aproape si sa o intreb din cand in cand daca se simte bine asa. Incepe si prima urcare prin padure. O lasam la pas de drumetie. Stim amandoi ce urmeaza. Inainte de a se termina prima urcare, aflu de la ea ca genunchiul a inceput sa o doara, cu toate ca inainte de start a luat o pastila de aulin. Mmm, nu imi placea ceea ce am aflat. Facem o ora si cinci min. pana la primul punct. In nici doua ore coboram in Poiana Stanii. Mai tot timpul am stat despartiti doar de cativa metri. Cum ramanea mai in spate, cum incercam sa o las mai moale ca sa ajunga in imediata mea apropiere. Stiam ca orice detaliu conteaza intr-o asa cursa, asa ca incercam tot timpul sa consumam intai apa de la ea, pt a avea o greutate mai mica. Printre altele, ne-am pus la punct si un fel de strategie de genul. Cand vroia sa bea, imi dadea mie betele in mers si continuam sa mergem. La fel cu bidoanele, incercam pe cat posibil sa facem totul in timp ce mergeam. In trei ore si cateva min., dupa o urcare sustinuta, am ajuns si la Piatra Arsa. Ne simteam bine. De fapt, au fost cateva momente in care Ruxandra a zis ca nu se simte prea bine. Ca nu prea avea energie. M-am gandit ca poate am mers eu prea tare si ca pe viitor trebuie sa am mai multa grija. Nu zabovim prea mult. Luam doar niste apa si plecam pe Jepii Mari.

La inceput, pe portiunea mai tehnica, eram singuri. Chiar ne intrebam, unde au disparut toti? ca doar pe urcarea din Valea Stanii, eram o gramada cam cu acelasi ritm. Aha, apare o chipa, chiar de mixt, o depasim, apare alta, de baieti, iar depasim si continuam sa coboaram nici prea repede, nici incet, ci in ritmul ei. Mai dam de o echipa de mixt. Coborau cu o idee mai incet fata de noi si nu stiu de ce, dar banuiam ca impreuna cu ei suntem cam pe locurile 3, 4 la mixt. Ne tinem aproape, si cand mai aveam putin sa-i depasim, tipa din echipa respectiva, cade urat, direct pe burta, si trage un geamat :(. Se lovise la genunchi. Oprim in dreptul lor si intrebam daca putem ajuta cu ceva, nu de alta, dar genunchiul ii sangera, iar pe chipul ei se vedea ca o doare destul de rau. Nu au nevoie de nimic asa ca plecam mai departe. Nu trece un km. si ma trezesc cu Ruxandra ca face exact acelasi lucru, se intinde toata pe burta, ba mai trage si un icnet cu cateva lacrimi de durere ca se lovise in genunchi. Stam cateva min. pana isi revine, suntem depasiti de cateva echipe care ne-au intrebat daca avem nevoie de ajutor, printre care si echipa cealalta de mixt, dupa care continuam spre intersectia Jepilor. Aici ajungem in patru ore si cateva min. si tot aici zabovim cel mai mult pana acum. Mancam cate ceva, masline, cascaval, fructe..., alimentam cu apa si incepem sa urcam pe Jepii Mici. In imp ce urcam, dam peste o alta echipa de mixt. Tipa se simtea foarte rau asa ca Ruxandra ii ofera un plic de magneziu cu calciu, ca de, competitie, competitie, dar asta nu inseamna sa nu iti ajuti aproapele atunci cand are nevoie. Plecam mai departe. Urcam, urcam, ce sa mai, Jepii Mici au darul sa dovedeasca pe multi, asa ca si noi in partea finala incepeam sa simtim oboseala. Pe coborarea si urcarea Jepilor am avut cu Ruxandra niste discutii de genul, poate nu mai continui de la Pestera, sa vad cum ma simt cu genunchiul. La care eu, replicam, n-o sa mai poti, continui singur, nu e problema. Ziceam asta, dar de fapt in sinea mea eram suparat si speram sa poata continua. In timp ce urcam, ma tot gandeam. Cum naiba, concediu luat, bani cheltuiti, ratat Bate Toaca si alte concursuri pe care le-as fi luat in calcul, pt. ce, doar ca sa abandonam? Putea sa-mi zica dinainte. Puteam sa gasim o solutie. Sa trecem la hobby, sa fac echipa cu altcineva..., dar nu, ea a crezut ca poate cu niste pastile sa faca o ditamai cursa. Mda, eram suparat si chiar imi doream sa putem continua. Cu toate astea, nu ii zic nimic, o las sa creada ca nu sunt foarte suparat. Ajungem la Pestera in putin sub 7 ore.

 Intram in cort, mancam ceva, ne schimbam hainele si adidasii. Cativa stropi de ploaie ne pacalesc sa tragem o geaca si pantaloni lungi pe noi, dupa care plecam la drum. Nu am adus nici unul vorba de abandon, ceea ce ma facea sa cred ca putem continua, ca pana la urma nu are ceva grav, atata timp cat a putut pana aici sa mearga bine si vrea sa continue, inseamna ca e doar ceva trecator. Urcam spre Omu. Pana pe la jumatatea urcarii ne simtim foarte bine. Cealalta jumatate, incepea o usoara oboseala sa-si spuna cuvantul. De fapt, pe la jumatate, observam cum se apropie de noi o echipa de mixt si cum la randul nostru, ne apropiam de alta echipa de mixt. Cei care veneau, erau de fapt cei care au primit plicul de saruri, iar cei de care ne apropiam noi, era echipa care s-a oprit in urma cazaturii de pe Jepi. Banuiam ca toate trei echipele ne aflam in top 5 la mixt, ceea ce ma bucura, dar in acelasi timp incercam sa-mi pastrez cumpatul. Stiam ca secretul e sa ai propriul ritm, sa nu te intereseze altii, asa ca nu maream viteza pt nimic in lume. Daca simteam ca e cazul sa o lasam mai usor, apai asa faceam. Mai ales ca din calculele mele, ne incadram undeva la 26 de ore, ceea ce era mai bine decat banuiam inainte de start. Ajungem la Omu, intram inauntru, mancam iar masline, cascaval... si incepem sa coboram pe Cerbului. Intre timp Ruxandra a vorbit la telefon cu Andrei si urma sa ne intalnim undeva pe parcurs cu el. Coboram bine, intr-un ritm multumitor, fara fortat, cel putin asa incercam sa cred, ca nu o fortez. Pe alocuri o lasam pe ea in fata, tocmai ca sa tina ritmul potrivit. Serpentine, stancarie, ajungem la pomi, ne intalnim cu Andrei, ne salutam si plecam mai departe. Mai e putin de coborat prin padure, ajungem la portiunea de usor plat unde o lasam mai usor si cand dam sa urcam o portiune de cativa metri, o apuca durerile de genunchi, mari. Ea zice ca poate continua, ca vrea sa incerce urcarea pe Bucsoiu si pe urma vede ce si cum. Zicea ca nu vrea sa ma dezamageasca. Eu, chiar daca imi doream sa continuam, mi-am dat seama ca ea nu are de gand sa renunte si ca trebuie sa iau eu decizia. Ma mai gandesc cateva clipe si ii propun sa abandonam impreuna, de fapt insistam sa facem asta ca doar stiam prea bine ce inseamna durerile de la tendonul iliotibial. Eram pregatit ca in cazul in care insista sa continuam, sa o las singura, eram sigur ca asa n-o sa continue. Plange, nu inteleg de ce anume. Ca nu poate termina cursa, ca m-a dezamagit, de durere, poate toate la un loc. Incerc sa o linistesc, si imi dau seama ca nu eram chiar atat de dezamagit. Ajungem cu greu la Gura Diham, aproape 11 ore de la start si abandonam. mai departe luam tractorasul pana-n Busteni, de unde Madalin"multumim" vine si ne ia cu masina pana la Pestera.

Cam asta a fost 7500 nostru.

Am spus la inceput ca acest concurs m-a invatat ce inseamna ECHIPA. Da, chiar am inteles. Am invatat sa merg in ritmul celuilalt, chiar daca nu e cel care imi convine. Am invatat sa-mi ofer ajutorul, sa pun mai presus colegul decat pe mine. Am invatat sa intreb si sa ascult, sa vad cum se misca celalalt. Am mai invatat ca uneori sa te retragi, e mai bine decat sa continui, mai ales cand e voarba de colegul tau. Am mai invatat ca acele cheltuieli, zile de concediu si alte lucruri care ma deranjau, nu sunt totul. Nu, sa participi in echipa, inseamna ca orice se intampla, e ca si cum ti s-ar intamplat tie. Echipa la 7500 e formata din doua persoane, dar de fapt e un intreg. Orice se intampla, se intampla echipei si nu uneia din cele doua persoane. Da, a durat ceva timp pana sa inteleg astea. De fapt, le-am inteles foarte bine abia in urma abandonurilor unor prieteni, care mi-au povestit una, alta.

Daca mai particip la 7500? In mod sigur ca da, nu stiu cand, nu stiu cu cine, dar da, pentru ca e UNIC.

Multe multumiri organizatorilor, voluntarilor care au muncit mult si nu de putine ori, in conditii vitrege pt a ne usura noua cursa. Nu in ultimul rand, fotografilor, a, si mai ales bucatarilor :).

Dupa abandon, a urmat o zi de sambata in care am incercat sa fac ceva miscare pana la Omu alaturi de cei de la hobby si ceva poze, tot celor de la hobby.

Seara, la festivitatea de premiere, m-am ofticat putin cand medaliiile au fost sparte in fata mea, cand buff-urile de finisher urmau sa fie folosite pt un banner, cand cele doua echipe de mixt cu care ne-am tot intersectat, au iesit pe podium, dar simteam ca asta face parte din farmecul acestui concurs.

Duminica a fost ziua de o plimbareala prin canionul Horoabelor si intoarcerea spre Bucuresti.

Luni, din pacate, m-am trezit cu o toxiiinfectie alimentara care m-a tinut la pat si la baie :(, ca de, cine stie ce prostii am mancat, si cum asta nu era deajuns, mai aveam si ochii rosi si buzele crapate de la vantul din Batrana. Noroc ca abia joi trebuie sa merg la munca.

Urmeaza 2X2, care dupa parerea mea, e cursa cu cel mai frumos si tehnic traseu de la noi din tara. Obiectivul e sa scot sub 9 ore, asa ca abia astept sa vad daca pot sau nu.

Maraton Apuseni 2016.

Nu ma asteptam, dar iata ca m-am clasat iar pe podium. Profitand de lipsa unor alergatori foarte buni si scotand un timp de 01:48:23, in cadrul cursei de semimaraton, care are 21,1 km cu diferenta nivel de 1.061 m. m-am clasat pe locul 3 general si 2 la categoria 30-39 ani.

Cum s-a ajuns la aceasta intamplare? pai hai sa vedem.

2 aprile, cu aproape doua luni in urma.

Intr-un grup de pe facebook, Cristina, o necunoscuta pt mine, posteaza ca vrea sa doneze locul de la semimaraton pt ca avea unele probleme de sanatate. Vad anuntul, stau cateva clipe pe ganduri pt ca Apuseni nu era in calendarul meu, si strig in gura mare ca as fi incantat daca mi-ar da mie. Dupa cateva formalitati cu organizatorii, intru in posesia unui loc la semimaraton.

7mai-20mai, cu doua, trei saptamani inainte.

In aceasta perioada, am incercat sa-mi gasesc cazare si transport. Am tot intrebat in stanga, dreapta, si pana la urma am noroc cu Cristina ca imi gaseste ea. Ma pune in legatura cu Axon, si gata, am rezolvat transportul.

Cu cateva zile inainte.

Tot pe facebook, Florin Glinta zice ceva despre o cabana de inchiriat. Dupa cateva tergiversari cu un cabanier care n-a fost serios, reusim prin Brigitta sa gasim o alta cabana, care era si mai buna. Tot in aceste zile constat si o problema la genunchi. Niste dureri in partea superioara a rotulei. Ciudat era ca nu ma durea in timp ce alergam, abia ziua urmatoare, la munca. Inca ma supara cu doua zile inainte, si asa stateam cu un semn de intrebare.

27 mai, o zi inainte.

Ma trezesc dimineata, bagajul gata facut, ies imediat pe usa, si la 8 sunt la Pacii. Intalnirea era la 08:15, asa ca am timp sa-mi mai cumpar cate ceva. Mai vin doi baieti, Marcel si Alex , dupa putin timp, ajunge si Axon cu masina. Plecam la drum pe la 08:30, oprim in Sibiu, mancam ceva, plecam mai departe, si pe la ora 17 ajungem in statiunea Muntele Baisorii. Ne intalnim cu proprietarul, suntem primii din cei aproximativ 19 care au zis ca vin, luam vila in primire, lasam bagajele si ne urnim spre Skiland pt a ridica kit-urile. Deja un obicei, ma vad cu oameni dragi, ne salutam, schimbam vorbe... Revenim la vila, mai ajung si alti alergatori, facem cunostinta, vorbim una, alta si o parte ne deplasam iar la Skiland pt a manca ceva. Intra niste orez, doua beri fara alcool, iar schimbat vorbe cu multi cunoscuti, se face cam ora 22 si ne intoarcem. M-am bagat la somn pe la ora 23, dar am adormit cu greu, ca de, asa e cand inca nu au ajuns toti.

28 mai, inainte de cursa.

Startul e la 09:00 pt maraton si 09:30 semimaraton, cursa la care eram si eu. Mi-am facut un obicei din a manca cu aproximativ doua ore inainte, ceea ce a dus la a pune ceasul sa sune pe la 06:05. Eh, la 05:30 deschid ochii fara sa sune. Am dormit putin, dar bine. Opresc telefonul inainte sa cante si sa trezeasca toata casa, ma dau jos din pat si imi pregatesc micul dejun. Iaurt cu fulgi de porumb, doar atat pt cam uitat sa-mi iau punga cu mix-ul format din ovaz, stafide si alte cateva nebunii. Am noroc ca in punga de la kit, gasesc un baton caramelizat cu migdale, fulgi si alte bunatati, care pe langa iaurtul meu cu fulgi, imi ajunge la fix. Usor, usor se trezesc si ceilalti din casa. Printre saluturi, cuvinte schimbate, incep sa-mi pregatesc echipamentul. Cum vremea s-a anuntat buna in prima parte a zilei, ma hotarasc destul de repede. Adidasi Inov8 255, tricoul Ciucasx3, niste jambiere, o sapca, un gel si cam atat. Cu atata lume prin casa, fiecare avand ceva de spus, timpul a trecut imediat. La opt si cateva minute ne-am indreptat spre zona de start. Iar saluturi, revederi cu oameni dragi, cunostinte mai vechi sau mai noi, si s-a facut ora de start pt cei de ma maraton. Pleaca toti, incurajez si eu acolo, dupa care incep sa ma incalzesc usor. O alergare scurta cu ritm mic, niste exercitii de stretching dinamic si ma pozitionez la start.

28 mai, cursa.

De data asta ma pozitionez in prima linie. Am emotii. De la inceputul lunii mi-am propus sa scot sub 2 ore. Abia astept sa se dea startul, ca prea se uita lumea la noi. Incepe numaratoarea si plecam. Au trecut doar cateva zeci de secunde si pe aceasta usoara urcare ma pozitionez intre primii. Imi gasesc ritmul meu, tin de el, o depasesc pe Ingrid, inca una, doua persoane si ma trezesc pe trei. Am in fata doi baieti, prea buni, au un ritm care nu e pe placul meu asa ca nu incerc sa ma tin de ei. Imediat in spatele meu sunt alti doi baieti. Dupa 1 km se termina de urcat pe drum, ajungem in saua Plopis si facem usor dreapta pe carare prin padure. Realizez ca n-am pornit ceasul primit cadou de la Bogdan, zambesc si las asa, ca doar sunt obisnuit. Facem cam doi km pe aceasta carare, cei doi cand in fata mea, cand langa mine, cand in spate, avem cam acelasi ritm. Pe unele portiuni cu baltoace, in alergare, chiar ne invitam care sa treaca primul. In poiana Buhuia, facem brusc stanga si incepem sa urcam prin iarba, tot asa, noi cei trei, ne tot invarteam pe locurile 3, 4 si 5. Iarba se termina imediat, dam intr-un drum forestier pe care continuam sa urcam si ajunem pe vf-ul Buscat. Incep sa cobor cu viteza spre poiana Sesul Cald, unde observ ca din cei doi, a mai ramas doar unul alaturi de mine. Continuam impreuna cam un km de drum in usoara urcare, pana la primul punct de hidratare, la care eu doar ma clatesc cu o gura de apa si plec. Bag de seama ca nici el nu a stat mult, e imediat langa mine, asa ca, tot continuam impreuna, urcand spre Sub Pietrele Marunte. Raman surprins ca incepem sa prindem concurenti de la maraton, care au plecat cu 30min inaintea noastra. Usor, usor, vad ca incepe sa ramana in urma. Initial la cativa pasi, ca pana sa se termine urcarea sa tot fi fost cam 50 m. Incep sa cobor pe o poteca printre ienuperi, unde mai depasesc cativa maratonisti, mai departe cobor prin padure, pe un fel de vale formata din multe pitre de toate dimensiunile si pamant umed, probabil cea mai tehnica portiune a traseului. Pe aceasta portiune, in plina viteza, mai depasesc cativa maratonisti. Urma sa le duc dorul mai tarziu. Termin de coborat, continui prin poiana Stauina Runcanilor, mai cobor prin iarba si ajung in saua La Crucea Crencii. Fac dreapta prin iarba, trec peste doua paraiase, la unul din ele ma ud putin ca a trebuit sa evit alti trei maratonisti si incep o urcare usoara si scurta, cam de 50m. Mai departe prin iarba, iar trec peste un paraias care ascuns pe sub iarba ma namoleste bine, si ajung la primul punct de alimentare. Scot gelul, dau pe gat jumatate din el, iau un pahar de apa si plec imediat. Nu plec bine si un voluntar ma indruma la stanga, fapt ce ma desparte de traseul maratonistilor. Urma sa alerg singur pana la finish. Incep sa cobor iar, cu viteza, trec printre case si colibe, ma salut cu cativa mocani care ma privesc peste gard si imi mentin un ritm alert.

Plat, usoara coborare, prin iarba, flori, faneturi, colibe las in urma mea si ajung la La Stiolne. Aflu ca mai am cam 7 km pana la finish asa ca ii dau bataie. Incepe o usoara urcare, o tin in alergare. Pe la jumatate arunc o privire in urma, puteam sa vad pe o distanta mai mare, si observ 3, 4 siluete pe la 500, 600m. Incepeam sa ma intreb cat o sa mai pot tine ritmul ala si cine o sa ma atace pe final. Eram sigur ca erau unii care si-au pastrat fortele pt ultimii kilometri. Continui sa urc spre culmea Dealului Boinic, am in fata cateva vaci, boi, vitel, care imi stau in drum, chiar pe carare. Am varianta sa trec printre ei, sau sa-i ocolesc. Aleg varianta doi, ii evit pe la 2, 3m, asa prin iarba, vitelul incepe sa se miste in directia mea, iar eu nu ma las neam, continui sa alerg pe aceasta urcare. Termin de urcat, ultimii 10 m in mers ca nu mai puteam, pulpele ardeau si respiratia suiera, fac stanga pe culme, imi recapat respiratia si incep sa obor in viteza spre casele din satul Muntele Cacovei. Pe coborare asta abrupta, iar ma intersectez cu cateva animale, care de aceasta data se dau din calea mea, asa ca pot tine un ritm nebun. Ajung jos, pe un podet traversez paraul Vadului, fac stanga printre casele satului, arunc iar o privire ca puteam observa toata acea coborare, vad ca era cineva si calculez in capul meu ca ne despart cam doua minute. Continui in usoara urcare, trec alt podet,

mai urc putin si ajung la ultimul punct de alimentare. Stiam ca urmeaza un drum forestier care urca usor, cale de trei km. Atat mai aveam ca sa ajung la finish. Daca puteam sa-l alerg pe tot, aveam sanse bune sa termin pe trei, asa simteam. Iau doar o gura de apa si plec imediat. Nu trece mult timp si incepeam sa simt ca imi ard picioarele, respiratia iar era foarte accelerata, dar nu ma lasam. Incercam sa ma gandesc la orice, numai la sa nu ma opresc, nu. Stiam ca daca o dau pe mers, o sa-mi fie mult mai greu sa alerg iar. Ma gandeam ca e sansa mea sa prind un loc in primii trei, ca cine stie cand o sa ma mai intalnesc cu asta. Ma gandeam la Cristina care mi-a oferit inscrierea. La Bogdan care mi-a oferit un ceas de alergare. La multi alti oameni pe care i-am cunoscut datorita acestui fenomen. La faptul ca nu ma durea genunchiul, iar glezna foarte putin. La oare cum o sa ma simt maine. Imi era tot mai greu, respiram cu limba de un cot, incercam sa-mi controlez respiratia, ma bucuram ca mai gaseam cate ceva la care sa ma gandesc, numai sa ma tina departe de gandul de a merge. Cu cat inaintam mai mult, cu atat realizam ca am sanse bune de podium, iar asta parea un gand foarte bun, ma tinea tare. Am vazut primii oameni, o cladire si gata, stiam ca mai am foarte putin. Tineam minte o urcare scurta si urata. Eram hotarat sa dau totul pe ea. Asta si fac, aproape ca o alerg in totalitate. Termin de urcat si parca imi venea sa cad, sa ma intind pe jos, dar oamenii strigau ca mai am putin, probabil vedeau pe fata mea ca sunt terminat. Reusesc datorita lor, sa-mi gasesc ultimele resurse, asa ca alerg mai departe, si da, chiar reusesc sa termin pe trei. Eram prea obosit sa realizez ce am facut, poate surprins, asa ca merg repede sa ma hidratez si sa mananc putin.

Cam asta e povestea Apuseni 2016. M-am bucurat de aproape toata alergare

Organizare, ireprosabila, cel putin din partea mea. Punctele de alimentare pareau foarte bine dotate, voluntari multi si bine documentati, marcajul, nici macar o clipa nu a trebui sa-mi bat capul in ce directie trebuie sa o tin.

Gulas, foarte, foarte bun, am mancat doua portii. Foc de tabara, mare si frumos, cu cantece la chitara.

Traseul, peisajele, unice. Eu prefer cursele mai tehnice, cu mai multa stancarie, dar in multe momente am ramas cu gura cascata.

P.S.1
Poate parea important, si da, a fost in acele momente, sa fiu pe podium, dar dupa, la cateva ore, zile... simt ca mai important, sunt oamenii din toate colturile tarii, pe care i-am cunoscut in acesti doi ani si cateva luni de alergat. Multumesc tuturor!

P.S.2
La inceput de mai aveam trei obiective:
Eco maraton, sa scot sub 04:30:00/ indeplinit 04:23:00
Bucuresti, cursa 10.5km, sa scot sub 40 min/ indeplinit 39:36
Apuseni semimaraton, sa scot sub 2 ore/ indeplinit 01:48:23

Urmeaza cateva zile bune de pauza, in care sper sa scap de problema de la glezna si genunchi, dupa care antrenament pt urmatoarele curse.
7500, cursa lunga, mixt, obiectiv, podium.
2X2, cursa lunga, obiectiv, sub 9 ore.
Ciucas, semimaraton, sub 2 ore.
MPC, obiectiv, sub 04:30:00

Astea le am momentan in cap, dar in functie de alti factori, mai pot aparea si altele.

PB pe 10.5 km.

In duminica ce tocmai a trecut, am alergat pe distanta de 10.5 km. in cadrul Bucharest half marathon 2016, si mi-am mai depasit o limita. Putin cam mult spus o limita, de fapt a fost doar asa o mica dorinta. Mai exact, am reusit sa termin proba in 39:32;00 Da hai sa scriem cateva cuvinte despre experienta asta.

Recunosc pentru a nu stiu cata oara, evit pe cat posibil alergarile pe asfalt, beton... De fapt, niciodata nu m-am inscris eu la vreuna. Asa si acum. Datorita firmei la care lucrez, acum o luna, am avut de ales o inscriere la oricare din probe. Cum populara era prea mica, iar semi. cam lunga dupa maratonul de la Eco, mi-am zis ca proba de 10.5 e perfecta. M-am inscris, am mai facut cateva antrenamente pe pista de la Dinamo, am mai participat la doua concursuri, si iata-ma in ziua de 15 mai.

Obiectiv, sub 40 min.

Ca de obicei, cum fac inaintea fiecarei curse, m-am trezit cu aproximativ 3 ore inainte de start. Am baut apa, am mancat iaurt cu fulgi si am plecat spre Piata Constitutiei. Am ajuns cu o ora mai devreme, dar pana m-am intalnit si predat cateva tricouri unor colegi de la munca, mai erau cam 30 min. Mai saluta pe cineva, mai schimba o vorba cu unu, altu, lasa bicla, care nu prea stiam unde sa o leg, lasa hainele de schimb, care, datorita aglomeratiei, cu greu am reusit sa ajung la zona amenajata speial pentru asta, mai erau cam 10 min. Acum, hai si la start. Hhh, sunt aruncat in D, asa am patit si anul trecut. Nu stiu de ce, dar am impresia ca cei de la munca nu specifica ceva acolo la inscriere. In fine, sper eu ca pot sa ma strecor undeva mai in fata, dar nici o sansa, oamenii de la paza au avut grija sa ma indrume spre zona D :(. Inca doua minute, eh, mai schimb o vorba cu o prietena care nici nu stiam ca alearga, si iata se da startul. Mmm, nu stiu de ce, dar dezamagitor, nu pot sa fac nici cea mai mica comparatie intre asta si cele de pe la concursurile de trail. Plecam in mers, usor, usor incepem sa alergam in pasi de melc. Pana la urma ajungem la poarta de start, si parca ritmul a mai crescut. Incep sa depasesc, fac slalom continuu, evit, pardon, scuze, pardon, ma lipesc de pangliga care demarca sensurile de mers, sprint, iar evit..., intoarcem la Cosbuc, ajungem iar in Constitutiei, dreapta spre Unirii si parca s-a mai eliberat, abia acum puteam sa-mi gasesc ritmul meu, dar deja ma simteam putin obosit, chiar gafaiam.

Pentru scurt timp, o las mai usor, cat sa-mi recapat respiratia si incep sa accelerez iar, de fapt sa tin un ritm care consideram ca e bun pentru obiectivul meu. Ajung la urcarea pe Victoriei, vad din sens opus cativa alergatori buni, ma oftic putin ca sunt asa mult in spatele lor, si continui cu putere. Ma intorc inapoi in Dambovita, dau tare pe firul apei, si pana-n Eroilor reusesc sa mai depasesc vreo doi. Intoarcem, ar pe firul apei, si pana la Izvor sunt surprins de o mica galerie care canta foarte puternic si frumos la tobe. Ma motivez putin si reusesc sa mai prind inca unul. Facem dreapta spre Constitutiei, in fata cam la 40m vad un alt concurent, incerc sa trag de mine, dar nu, nu reuseam sa ma apropi atat cat imi doream. Reuseste sa treaca cam cu 10m inaintea mea, trec si eu, il felicit si gata. Scurta distanta, dar la final, cand incercam sa-mi dau jos chip-ul, simteam ca n-am forta, parca imi tremurau picioarele.

Partea cea mai frumoasa.

Dupa terminarea cursei ma deplasez pe traseul de semi. La Unirii ma intalnesc cu Ruxi si Andrei, doi colegi din echipa Ciucasx3, si ma pun la facut poze si incurajat concurenti pana cand termina si alti colegi care au participat la semi. Termina ei, ne intalnim, povestim trairile, timpii... facem si o poza de grup, dupa care mergem si bem o bere greceasca.

Acasa aflu timpul exact, acolo doar banuiam, si ma bucur linistit ca am reusit sa-mi indeplinesc obiectivul, sub 40min si o clasare in primii 20, ceea ce ma facut sa ma intreb. Cu un antrenament specific, oare ce timp scoteam si pe cat ma clasam? dar era doar o intrebare, ca in sufletul meu stiu ca e foarte putin probabil sa ma antrenez special pentru o cursa pe asfalt. Singura proba care imi face asa putin cu ochiul, e maratonul la care mi-ar placea sa scot sub 02:45:00. Dar anul asta si viitor, am alte planuri mai importante, asa ca vedem prin 2018 ce facem cu proba asta. Sper doar sa ma pastrez sanatos, ca in rest se rezolva :).

Felicitari si multumiri organizatorilor, voluntarilor, fotografilor si tuturor care intr-un fel sau altul
ajuta ca un astfel de eveniment sa fie o amintire frumoasa pentru majoritatea dintre noi.


P.S. Daca la inceputul lunii aveam trei obiective, acum a mai ramas unul. Semi. Apuseni la care mi-ar placea si sper la un timp de sub doua ore.

Ecomarathon 2016

Povestea celui mai ud concurs :).

Deschid ochii, ma uit la telefon si zambesc. Inca mai erau zece minute pana cand trebuia sa sune. Opresc alarma, ma dau jos din pat, pun iaurtul pe calorifer pentru a se incalzi putin si ma duc la baie. Ma spal, imi fac treaba, ma uit in oglinda si ma intreb, oare de ce am emotii, parca nu mai aveam. Mda, probabil pentru ca e primul meu Eco si ca am scos un rezultat bun de curand la Brasov. Ma stropesc pe fata, beau niste apa, dupa care, ma intorc in camera. Torn iaurtul intr-un vas, peste el un mix din ovaz, stafide..., amestec si las la muiat. Ma uit la lucrurile pregatite pentru concurs care le-am pregatit aseara. Rucsac, sapca, buff, gecuta de ploaie, tricou, sosete, jambiere, colanti scurti, adidasi, telefon in caz de nevoie, o banana, un bidon cu bautura de hidratare cu electroliti, un gel, cateva patratele de glucoza si un baton. Stau si gandesc. Mmm, au anuntat vreme urata, chiar cu posibila grindina. Oare sa-mi mai iau un tricou, sa schimb colantii cu unii lungi? Nu, am mai avut vreme ploioasa si a fost bine asa. Ma asez si incep sa mananc iaurtul. Din cand in cand ma uit la ceas. E bine, mai sunt aproape doua ore pana la start. Termin de mancat, un telefon, una, alta si ma uit iar la ceas. E opt. Madalin, hai sa ne pregatim de plecare. Bag in rucsac gecuta, buff-ul si ce mai era pregatit. Iesim pe usa la 08:15, in strada ne intalnim cu o cunostinta de-a lui Madalin si ii dam in alergare usoara spre start. Pfooa, ce de lume! Toata lumea buna a alergarilor montane, de la organizatori, voluntari pana la concurenti. Arunc priviri in stanga, dreapta, inainte, inapoi, incerc sa-i vad pe colegii din Ciucasx3, dar ma intersectez cu multi alti cunoscuti. Salut, bafta, ce ai mai facut, la ce mai participi, cum te-ai refacut, ma bucur sa te vad si reusesc pana la urma sa ma gasesc cu cativa din echipa noastra. Dupa cateva amabilitati, ne miscam spre zona de start. Ufff, ce de lume. Profit de colegii mai inalti, masivi, si stau in spatele lor in timp ce inaintam mai in fata. Ne oprim. Mi-as fi dorit mai in fata, dau nu sunt genul sa dau atat din coate. O mana pe umar, ma intorc si ma bucur sa constat ca e un bun prieten, Daniel. Ruxandra e langa mine. Isi da seama ca sunt prea in spate si imi zice sa ma duc mai in fata. Reusesc sa mai inaintez un rand, doua, dar gata, e mult prea aglomerat. Arunc priviri in jurul meu, dar nu reusesc sa vad pe nimeni nici din elita alergatorilor si nici din promisiunile viitoare.

Start

Bucla 1.

Se aude o melodie, Ha, ca sa vezi, chiar am emotii, mi-ar fi placut sa fiu mai in fata, oare cum o sa fie pe traseu, ce fel de urcari, coborari sunt, cat plat avem la inceput si multe alte ganduri imi trec prin cap. 3, 2, 1. ce papuci, cand s-a ajuns la 3? Plec in mers, zambesc, de mult n-am mai patit asta. Trece putin timp si cum facem stanga pe drum, incepem alergare usoara. Sunt in cumpana. arunc priviri in fata si vad multi concurenti, dar chiar daca vreau sa-i depasesc pe multi dintre ei, reusesc sa ma abtin si sa continui intr-un ritm de incalzire. Mai trec de cate unul, mai vad cum trec si altii de mine, dar eu continui usurel. Din spate vine Daniel, ajunge langa mine si continui in ritmul lui, putin timp. O las iar moale, el se duce vreo 20m in fata, ma uit cum se mareste distanta si gata, maresc ritmul. Incep sa depasesc, Trec de el, de inca unul, altul si pana la forestier depasesc pe putin 20 de alergatori. Incepe prima urcare, o las la ritm de alergare usoara si depasesc continuu. Cei mai multi faceau urcarea la mers. Ma simt bine, am respiratia accelerata dar e sub control. Eh, portiuni in care n-am loc sa depasesc, pardon, pardon si sunt lasat sa trec. Probabil cei mai multi gandesc ceva de genu(ce prost, se omoara acum si pe urma nu mai poate), dar nu imi pasa, simteam ca sunt prea in urma fata de cei bunicei. Uf, uf, uf, e te na, ceva mai sus imi sar ochii pe Adelin. Ma bucur, se pare ca am mers bine daca am reusit sa ma apropi de unul din cei bunicei. Am terminat de urcat, incerc sa maresc ritmul, dar nu reusesc. Mda, pulpele ard, respir puternic, Adelin se indeparteaza. Incerc sa-mi pastrez cumpatul si reusesc asta timp de cativa pasi in alergare usoara. Respiratia imi vine la normal, accelerata, dar sub control. Dau drumul la picioare din ce in ce mai bine. Incepe o coborare usoara, noroc ca sunt in padure si nu-mi distrage nimic atentia. Hopa, in fata mea dau peste domnu Gheorghe(in Piatra Mare ma invins la cateva secunde). Raman pe urmele lui si coboram in viteza. Atent sa calc bine pe aceste santuri de pamant moale, trecem pe langa Geanina, iar putin mai in fata il vad iar pe Adelin care cobora in viteza. Trag tare si reusesc sa-l prind pana la urma. Un timp raman in urma lui, la cativa pasi, dar pana la urma ajung langa el si alergam putin timp impreuna. Salut, salut, ne dam mana, schimbam cateva cuvinte in timp ce incerc sa-i tin ritmul. Mda, trage sa scoata putin peste patru ore. Chiar daca aveam in plan sa scot pana in 04:30:00, iar la sfatul si increderea lui Robert, chiar sub 04:20:00, nu reusesc sa-i tin ritmul. Realizez ca e prea mult pt mine, inca nu ma simteam pregatit sa continui asa. Incet, incet se indeparteaza. ma consolez cu gandul ca mai tarziu o sa reusesc sa-l mai prind. Langa mine apare iar domnul Gheorghe, nu reusesc sa-mi dau seama cand l-am pierdut si stau in umbra lui. Opa, domnu Codrea, cel care a fugit de mine la Ciucas, un bun alergator din Valea Jiului, apare in raza vizuala. Realizez ca nu stau chiar prost, ba merg chiar bine se pare. Mda, se indeparteaza si el. Urcam iar, nu mai fortez, gata, o las usor. Ajung in punctul de alimentare. Daca la celalalt n-am stat deloc, acum beau apa si imi iau in maini cateva felii de lamaie, portocale si mar. Plec usor in tim ce mananc fructele. Maaa, da ce peisaje, imi place, n-am ce zice, e superb. Case razlete, fanete, mult verde, in plan indepartat un Bucegi aparut printre nori, plin de zapada, toate ma fac sa privesc buimac. Alerg, alerg, usor pe urmatoarea urcare lina, repede la coborare. Ajung la coborarea abrupta, fac zig-zag pana jos si ajung pe ultimii 300m de asfalt inainte de a incepe bucla 2.

Bucla 2

Sunt in punctul de alimentare. Iar beau un pahar de apa, imi iau din nou cateva fructe si incep sa urc pe cararea asta noroiosa, marginita de gardurile oamenilor. Incerc sa evit centrul cararii pt a nu ma umple de noroi, care in cateva momente am simtit ca imi ingreuneaza piciorul. Termin de urcat si cateva minute bune, continui pe o carare plata. Iar sunt uimit de frumusetea peisajelor. Tot centrul Moeciului de Sus, il priveam cu bucurie printre cregile pomilor, in timp ce eram atent pe unde calc. Incep sa cobor prin faneata, spre Complexul Cheile Gradistei 1. Ajung imediat, abrupt, dar scurt. Continui pe asfalt. Ma intreb oare cat o fi de mers pe acest drum, ca nu imi place deloc. Ce im vad ochii? Pare un punct de alimentare, iar de la el incepe o urcare sustinuta pe care vad un om ce pare concurent. Ma bucur, inseamna ca nu e asa mult asfalt. Ajung la voluntari, au doar de baut, dar oricum nu simt nevoia sa mai mananc ceva. Iau un pahar de apa, privesc spre urcare si nu pot sa cred. E Ingrid(top trei alergatoare de trail), Marmota, colegul meu din Ciucasx3, mare ma invins la toate cursele in care ne-am intersectat, plus alti 4, 5 concurenti pe care ii stiu din vedere. Beau si ma uit, mai iau un pahar si tot ma uit, Ingrid dispare, Marmota la fel, ceilalti mai au putin si dispar dupa aceeasi cotitura. Gata, la naiba, nu mai suport. Plec si incep sa urc alergand usor, dar nu mai pot sa tin ritmul mult timp asa ca trec pe mers alert. Ajung la cotitura, uf, ce de pomi si cotituri, nu reusesc sa vad prea in fata. Oare m-am apropiat de ei? Aha, uite unul, si putin in fata lui inca cineva. Incep sa alerg iar, reusesc sa-i prind pe ambii, dar trec iar pe mers alert si reusesc sa-i depasesc cu chiu cu vai. Ups, in zona asta e ficatul, ce o vrea sa-mi zica cu aceste dureri usoare. O las mai usor. Alerg, merg, urc, cobor. Hopa, usoara urcare, acolo pare punct de alimentare, e galagie. Aha, Cristina, ma striga si ma incurajeaza, prind aripi si termin urcarea alergand. Iau iar niste fructe si plec repede. Ha, ha, parca e un sir indian cu diferenta de cativa zeci de metri intre concurentii aia din fata. Sunt doi, pe urma Ingrid, ceva mai in spate Marmo, inca unul si inca unul, dar toti sunt cam departe. Trebuie sa-i prind. Alerg tot mai repede si incep sa-i depasesc pana la Marmo. Dupa cateva clipe, cu suflul scazut, raman iar in urma. Sunt dezamagit, ce o vrea ficatul asta de nu ma lasa, cum cresc ritmul, cum da semnale. Mmm, bine ca am terminat de urcat, nu ii mai vad pe ceilalti. Cobor in viteza, alerg binisor pe plat. Of, nu imi place curba asta de nivel cu vegetatie care ma forteaza sa calc stramb, mai ales ca inca incerc sa-mi protejez glezna. Na, ca sub iarba asta era o baltoaca noroioasa, oricum nu mai conteaza, eram murdar de ceva timp. Ups, Ingrid? Ma bucur sa o vad. Aha, pai inseamna ca sunt in timp, fata asta sigur nu scoate peste 04:30:00. O ajung, ne salutam si plec mai departe. E te ca s-a terminat si bucla doi.

Bucla 3. PLOAIA

Sa scot geaca, sa nu? Hai nu, abia pisoteste. Cu gandul la cei din fata mea, nu stau prea mult in punctul de alimentare. Incerc sa aplic aceeasi strategie. Iau cateva fructe, beau doua pahare de apa si plec. Bag o felie de lamaie, incerc sa urc usor ca sa pot manca, mai bag una si una de portocala. Ingrid, ma depaseste pe urcarea asta abrupta plina de noroi. Ploaia asta parca se inteteste. Scot geaca si o arunc pe mine, asa peste rucsac. Nu, nu te pot lasa sa te indepartezi. Molfai repede, inghit mai nemestecat asa si incep sa-i dau tare, mers sustinut. Ingrid, Ingrid, striga niste voluntari. Ma uit si dau cu ochii de Iuliana si alte cateva persoane care stau zgribulite.

Trec pe langa ea, chiar in dreptul lor, o incurajez la randul meu si privesc in fata. Aha, uite cam la 300m, niste alergatori despartiti de cativa metri. Sunt cam departe, dar pe urcarea asta lina, vad cum se micsoareaza distanta dintre noi, iar asta e minunat. Ingrid, putem sa-i prindem pe unii dintre ei. Ma uit peste umar, o vad ca nu vrea, sau nu poate sa tina ritmul asta. Incep sa alerg usor, acum merg sustinut, distanta e tot mai mica. Unul a disparut dupa culme, inca unul, of nu mai aveam mai mult de 50m si prindeam macar unul. Ajung si eu pe culme. Yuhuu, imi place coborarea asta abrupta. Ii dau tare. Opa, uite unul, ohoo, inca unul si e chiar Marmota. Trec de primul, ce fericit sunt si cu chef ma simt. Acum sunt pe urmele lui Marmo stau in spatele lui si incerc in cateva randuri sa trec, dar viteza mare de deplasare a ambilor si dificultatea coborarii nu ma lasa. In sfarsit, reusesc pana la urma sa gasesc o portita si cobor cu el finalul acestei pante. Opa, drum forestier, dreapta pe el si ii dau. Marmo, ce timp avem pana acum. Se uita la mana , 03:28:00. Ooo, pai e bine ii zic eu. Ne incadram in patru ore, il intreb. Nu, poate undeva la 04:15:00 zice el. E bun, e bun, Ceva mai in fata vad un alt tip. Marmo, hai sa-l prindem, dar vad cum el ramane usor in urma in timp ce distanta dintre mine si cel din fata se micsoreaza. Bai, da ce ploua acum. Sa-mi scot bidonul de sub geaca? Trag putin de fermoar, si nu, simt aerul rece asa ca ma inchei la loc. Las ca beau mai tarziu. Ajung la ultimul punct de alimentare, dar ce nevoie mai am. A zis Marmo ca e ultima urcare, asa ca imi permit sa nu ma mai opresc. Incep urcarea spre Gutanu cu un ritm bun, nu alergam, dar aveam un mers sustinut. Un, doi, un, doi, te prind eu si pe tine. Un, doi, un ,doi, opa, acum ce mai vrei ma durere. E pe naiba. Bine, bine, o las mai usor. Ma uit la el, se indeparteaza. Offf, nu pot sa-l prind. E te si pe Marmo, trece de mine si nu, nu pot sa ma tin nici dupa el. Ce mama masii, asta e culmea, vreau, simt ca pot fizic, dar doare, si doare rau. Bine ma ficat, o las la pas foarte usor. Mai vine unul, trece si el. Esti bine? Da, multumesc, doar niste dureri usoare. Se duce. Pfooa, ce nervi am. Ma gandesc ca niciodata nu am fost depasit in halul asta pe ultima portiune. Hhh, parca ma ia cu frig, mi-ar placea sa ma pot misca mai repede pt a nu intra frigul in mine. Asta e zapada? Ce tare, nu ma asteptam. De asta imi e frig. Uf, se vad niste voluntari ascunsi sub pom. Incerc sa ma uit printre fulgii care pica. Mai vin doi, trec si ei.

Ma apas cu mana ca poate ma mai lasa. Pt cateva fractiuni de secunda, chiar asa simt, dar nu, nu a fost asa. iar doare.  Pe acolo, pe acolo. Aaa, ce bine, incep sa cobor. Incerc sa bag viteza, dar nu mai merge, doare continuu. Ma, da ce ploua! Parca si chilotii ii simt uzi. O las usor, cobor cu o viteza de pot respira pe nas. Incepe platul. Oare alerg cu macar 6 min. pe km.? Nu pot mai mult, vreau, dar nu pot :(. Hai ma, asta e culmea, Ingrid ma prinde si ea. Trece de mine, ma iau dupa ea. Hai ca nu alearga asa repede, poate pot sa ma tin de ea. Ingrid, te deranjeaza daca te insotesc putin? Nu, nicidecum. Raman in urma ei. Hai ca parca e mai bine. Inca doare, dar nu asa rau. Respir, respir, icnesc, dar ma tin de fata asta. Trec in fata ei. E tot mai bine. Ma simt mult mai bine. Sti cam cat mai e? 4km zice ea. Urcari mai sunt? nu, nu, zice ea. Alergam, alergam. Hai mai Ingrid, parca ai zis ca nu mai sunt urcari :(. E asta mica, imediat trece. Hai ca ai avut dreptate. Ingrid, uite unul in fata. Hai sa incercam sa-l prindem. Nu zice nimic. Fiind in fata, incerc sa maresc eu. Ma uit peste umar, aha, hai ca se tine bine. O tin tare, si distanta se micsoareaza tot mai mult. Ma uit iar peste umar. Of, ma indepartam de ea. Ma uit in fata. Omule, chiar pot sa te prind, dar nu vreau, imi doresc doar sa termin cu fata asta care mi-a redat pofta de alergat. Incepe coborarea. Aoleo ce de noroi, Usor aici ca prea pare alunecos. Zbrrr, poc, fund de pamant. Ce mama masii, doar te-am vazut si am coborat cu grija. Ingrid, ai grija aici, strig eu in spate. Ma uit iar peste umar, si o vad cum coboara cu grija. Continuam cu aceeasi grija. Se aud urale, fluieraturi... Aha, inseamna ca suntem aproape. Aaa, acolo se termina coborarea. Trecem podetul, lume foarte multa care ne incurajeaza. Mi-ar placea sa terminam impreuna, zice ea. Da, asta vreau si eu. Multumesc mai fata ca mi-ai redat pofta, ca altfel cine stie cati m-ar mai fi depasit. Terminam impreuna. Loc 22 cu timpul de 04:23:48. Toata lumea o felicita, ovationeaza, si chiar merita. Rar am vazut pe chipul unei fete atata incrancenare, dorinta...

Spre Pensiune.

Mananc iar cateva felii de fructe si plec spre pensiune. aveam de mers cam un km pe asfalt si abia asteptam sa ajung pentru a scoate hainele ude de pe mine. Incep sa alerg usor, dar apar dureri la pulpe, gambe si prefer sa o dau pe mers. Mmm, nu mai conteaza hainele, vreau sa ma asez. Opa, incep sa tremur usor. Mama, ce de noroi am pe mine! cum o sa intru eu in halul asta. O, ce baltoaca buna. Fleosc, fleosc cu picioarele prin ea, si grosul se mai curata. Aha, uite o stresina de curge bine. Bag picioarele sub ea si adidasii imi sunt ca noi. Brrr, acum chiar tremur, noroc ca mai am putin. intru si ma intind pe jos, abia asteptam sa fac asta. Dupa cateva zeci de sec. imi dau jos si hainele pline de apa.

Gata, s-a terminat primul meu Eco. Imi admir medalia, si ntins pe jos, incercam sa fac o retrospectiva. E drept, mi-am facut obiectivul. Am scos sub 04:30:00, dar parca puteam mai bine. Ce nu a fost bine? Ce nu a mers? Dc a durut asa tare? Ce, ce? Vorba aia, mi-ar fi placut sa-i inving pe Adelin, Marmo si alti cativa pe care ii stiu din vedere. Probabil nu am inca destula conditie fizica. oamenii astia alearga de mai mult timp. Poate fi si de la alimentatia din cursul saptamani, cand am tot mancat oua, drob, carne, cozonac, salata boeuf... Poate am gresit cu strategia, pe care n-am respectat-o deloc. Nu mi-am tinut un ritm propriu mereu. Nu mi-am folosit gelul. Nu am plecat mai din fata la start. In fine, nu mai conteaza, la anul vad eu cum fac si scot sub 4 ore.


Duminica dimineata.

Stand la masa cu Dragonu, Marmota, Ruxandra, Monica, Dragos, Alexandra si Andrei, colegii din Ciucasx3, incepe o discutie de genul. Ati vazut ce s-a scris pe facebook referitor la articolul cu ambulantele, hipotermiile?  Pai s-a scris aia, s-a raspuns aia, ala a zis una, ala alta si tot asa. O gramada de comentarii, peste 100. Nu imi venea sa cred ce aud. Aveam telefonul in mana si cu greu ma abtineam sa intru pentru a comenta si eu ceva. Ma oameni buni, eu nu intru, nu vreau sa citesc si nici sa comentez la o idiotenie. La naiba, hai sa mergem la Centrul de ecologie, sa bem un ceai, sa mancam ceva si sa facem niste poze de grup. Ceaiul a fost bun, dulceata foarte, cafea nu stiu :). Iar pozele, pozele au iesit super. Pe langa asta, am mai intalnit si cativa oameni faini care iubesc muntele si sportul.

Duminica la pranz.

Plecam spre casa. Alegem sa mergem spre Rucar, ceea ce ne urca pe frumosul drum care desparte Piatra Craiului de Bucegi. Pana la urma, orbiti de frumusetea peisajelor, oprim intr-un punct de belvedere si facem cateva poze.

Urcam in masina si plecam. Abia acum intru pe facebook si incep sa citesc comentariile. citesc doar cateva, pana cand mi se face lehamite si ma pun pe vazut pozele pe care abia le-am facut. Termin de vazut pozele si in timp ce ma bucuram de frumusetea peisajelor, imi puneam intrebarea. DE CE unii oameni se comporta asa? Pana si prostia pot sa o inteleg, dar asta nu. Cica sa compari Brasov, MPC, 7500 cu Eco, concurs la care nu urci mai mult de cota 1500. Si alte, alte prostii, la care doar motivul ca se urmareste altceva, ma face sa nu raspund. E prea de tot. Mmm, ce frumoasa e creasta Pietrei, nu o mai tin minte din perspectiva asta. Imi e dor de o drumetie. Abia astept sa urc iar pe ea.

P.S.
Organizare, de nota 10. Nu am destule cuvinte pentru asta. Pot spune ca fara sa stau pe ganduri, la anul ma inscriu din nou.
Traseul, nu e chiar pe gustul meu care imi plac cele tehnice mai mult, dar peisajele fac totul.

Multe multumiri voluntarilor, suporterilor, fotografilor si tuturor care au muncit, stat in ploaie si frig pentru noi. Sunteti extraordinari, si chiar daca de cele mai multe ori nu o aratam, noi alergatorii va pretuim foarte mult.

Poze facute de http://www.phototase.com/Competitions/EcoMarathon-2016/, https://www.facebook.com/BelArt-687663128041558/timeline, https://www.facebook.com/cristian.nemes.50, https://www.facebook.com/alina.selinadie, https://www.facebook.com/muntelemeu/, https://www.facebook.com/alexandru.farca, https://www.facebook.com/scoalademuntebrasov/, https://www.facebook.com/cristian.oprea. https://www.facebook.com/36fit/?pnref=story. Scuze daca n-am mentionat pe cineva.

Multumiri colegilor din echipa Ciucasx3. Sunt bucuros sa fac parte dintre voi.

Bucuria primului podium.

Povestea primului podium, sau primului timp de sub 2 ore pe un semimaraton montan realizat in cadrul http://www.brasovmarathon.ro/.

Cu aproximativ trei saptamani inainte.

Intr-o seara, dupa serviciu, realizez ca de ceva timp, din cauza unor dureri de glezna, nu prea m-am antrenat. De fapt, in ultima luna nu stiu daca am depasit cinci alergari. Asa ca, fiind inscris la maraton de cand s-a dat drumul la inscrieri, trimit o rugaminte organizatorilor sa ma transfere la semimaraton. S-a rezolvat imediat, iar eu m-am putut culca ceva mai linistit.

Cu cateva zile inainte.

Ma apuc sa ma uit pe clasamentul cu timpii de anul trecut(acum cunoscand ceva concurenti dupa nume), si incerc sa ma gandesc la un timp. Dupa 04:45:00 facut de mine la maraton anul trecut, lipsa antrenamentului din ultima vreme si ce gasesc aici in clasament la timpii unor concurenti buni pe semimaraton, imi zic ca ma multumesc sa scot pana-n 02:15:00.

Cu cateva ore inainte.

In drum spre eveniment, in masina cu Ruxandra, colega din Ciucas X3 si Madalin, un bun prieten, ea imi zice ca ma crede in stare sa scot undeva la doua ore. Ma face sa zambesc, si chiar daca pe moment imi parea incredibil acest lucru, usor, usor, simteam ca prind si eu incredere. Deja imi ziceam ca pot sa scot undeva la 02:05:00.

E sambata.

In aceasta noapte, cu deja obisnuita lui ospitalitate, ne-am odihnit in Sacele, la Adrian acasa. Ceasul suna la 05:45, asa cum am fost de comun acord toti trei aseara. S-a ales aceasta ora matinala, pt ca Ruxandra e la maraton si are startul la opt, cu o ora mai dev. fata de semimaraton. Halim cate ceva, eu iaurt cu un mix format din grau, ovaz, stafide..., Ruxandra, o banana, cafea din care am luat si eu doua guri si nu mai tin minte ce, iar Madalin, ceva legume ca pe langa problemele de la glezna, mai nou are si la stomac. Cu pregatire de echipament(in special Ruxi care nu stia cu ce sa se imbrace :) ), si alte detalii, s-a facut ora 07:15 in care am iesit si noi pe usa. Am ajuns in Piata pe la 07:40. Cu putina incalzire si cateva discutii scurte cu cunoscuti, Ruxandra a trebuit sa ia startul. Eu cu Madalin, ne-am pozitionat la facut poze, iar dupa ce au trecut toti, ne-am indreptat spre masina, ca inca mai erau cam 50min pana la startul cursei mele. Ajunsi la masina, realizez ca nu mi-am taiat unghiile, dar ies din situatia neplacuta cu o unghera gasita de Madalin prin masina. Asta am rezolvat, dar constat ca mi-am uitat fasa elastica care urma sa o infasor pe glezna :(. Imi zic, asta e, alerg si asa, sperand in gandul meu sa nu am probleme serioase. Dupa echipare, mai mananc o banana, beau un pahar de apa, al treilea de cand m-am trezit si ne indreptam iar spre zona de start. Mai erau vreo 20 min asa ca incep si eu sa ma incalzesc usor cu cateva exercitii de streching dinamic. Alergare usoara, balansari de picior, fandari... Cu 5 min inainte de start, mai fac si doua, trei sprinturi si cam gata, ma pozitionez cam in al cincilea rand de participanti. Prin jurul meu observ o multime de figuri cunoscute, iar in primele randuri pe unii dintre cei mai buni alergatori montani din tara, Palici, Hajnal, Iuliana, Gianina si alti cativa pe care ii stiam doar dupa figura.

Start.

                                     FOTO Gabi Iordache

Numaram cu totii, 10, 9, 8 ,7 ,6 ,5 ,4 ,3 ,2 ,1, START, si plecam(ce emotii aveam acum doi ani la primele concursuri!). Pe strada inainte, facem dreapta pe alta care e in usoara urcare, privesc in fata si ma gandesc ca sunt cam douazeci, poate douazeci si cinci de participanti. Facem stanga si dam in Aleea de sub Tampa. De la start si pana aici, am incercat sa pastrez un ritm alert, dar in care puteam sa-mi controlez respiratia. Asta a dus la depasirea catorva concurenti, printre care si Geanina cu Iuliana. Incepe urcarea pe serpentine. Imi gasesc un ritm constant de alergare usoara. Ridic capul si arunc priviri din cand in cand in sus, unde observ cativa alergatori buni, Adelin din Brasov care s-a tot antrenat bine in ultima vreme si care s-a clasat pe podium la Arad, Enescu, cu care am alergat in Sinaia cap la umar :), si care observasem ca e bun, plus alti cativa. Palici si Hajnal deja nu se mai vedeau :). Continui in ritmul meu constant si bag de seama ca ma tot apropi de ceilalti din fata. Cum ajungeam in spatele unuia, cum faceam o rupere de ritm si il depaseam. Astfel, pana sa ajung pe Tampa, am reusit sa depasesc cel putin 5. Ce era si mai important, ca ma simteam foarte bine. Pe coborare, pana la punctul din Saua Tampei, incercand sa-mi protejez glezna, doi, poate chiar trei participanti, reusesc sa ma depaseasca. Fiind o coborare scurta, iar acestia oprindu-se la punctul de alimentare, eu neoprindu-ma, reusesc sa-i prind si chiar sa-i depasesc. Continui mai departe si in scurt timp observ in fata mea doi participanti, unul cam la 150m, celalalt pe la 130. In spate nu ma mai uitam deloc. Fiind portiune de plat, pe alocuri cu usoara coborare, maresc ritmul cu o idee si bag de seama ca ma apropi de respectivii tot mai mult. Daca mai devreme, din cauza vegetatiei, aveam contact vizual doar din cand in cand, acum aveam permanent. Ne mai desparteau aproximativ 20m inainte de a ajunge in Valea Cetatii. Facem toti trei dreapta si incepem a urca in alergare usoara. Dupa scurt timp, unul din cei doi ramane tot mai in urma, iar eu, pe cararea ingusta, ma pozitionez in fundul celuilalt concurent. Intr-o cursa, nimic nu pare mai bun decat sa-ti gasesti pe cineva apropiat de ritmul tau, cu care sa alergi o portiune de drum. Asa simteam in acele clipe. Amandoi pastram un ritm, parca eram o echipa, cel putin asa simteam eu. Printre altele, am surpriza sa aflu ca ne pozitionam in primii 7. Ajungem la un alt punct de alimentare. Eu iau doar o gura de apa si plec, el zabovea mai mult, asa ca, strig la el. Hai omule, hai, nu incetini acum. Pleaca si el, iar pt un timp a fost randul lui sa stea in spatele meu. Uneori la 4, 5m, alteori la 10, ca pana sa ajungem in Poiana Stehil sa ne desparta cam 30m. Pe parcurs am mai strigat la el, dar cand am inceput sa cobor, gata, n-am mai intors privirea in spate. M-am dus, si tot dus, cu atentie maxima incercand sa-mi protejez glezna. Ajung jos la doua voluntare si aflu ca sunt pe 5. Nu pierd vremea nici aici si plec repede mai departe. Acum ma trezesc ca alerg pe langa curtile unor oameni, prin spatele caselor pana ma intersectez cu alti concurenti care urcau. Imi dau seama ca erau cei de la cros, care au luat startul cu o ora dupa noi. Continui pe o poteca paralela cu aleea de sub Tampa, dar care era putin mai sus si in scurt timp ajung la vestitele trepte a lui Gabony. Incurajat de voluntari, incep a le urca in usoara alergare, pt scurt timp, nu de alta, dar aceste trepte fiind mai inalte, pulpele mele incepeau sa ia foc. Aud galagia voluntarilor de jos si ma gandesc ca se mai apropie cel putin un concurent. Astfel, incerc sa tin un ritm sustinut, doua, trei le alergam, 5, 6 le mergeam. Cand am zis ca s-a terminat, de fapt se terminasera doar treptele, ca de urcat tot mai era. Vad in fata, putin mai sus, doua turiste, tinere, pana-n 15 ani. Incerc sa le prind, ma ambitionez si trag de mine, ele urcau repede, in joaca, iar pulpele mele ardeau icercand sa le intrec. Cand mai aveam doar putin, reusesc sa le intrec, si pt a-mi recapata suflul, pe coama Tampei, trec pe alergare usoara. Ajung cu forte proaspete la ultima urcare. Printre alti participanti de la cros, incerc sa o fac in alergare. Ajung sus, obosit, dar auzind de la cineva ca sunt pe 5, o zbughesc pe coborare. De acesta data, datorita faptului ca pana aici doar rareori mi-a dat semnale usoare glezna, cobor mult mai repede strigand continuu, pardon, pardon. Ajuns iar in saua Tampei, nu stau nici o clipa, continui in viteza, parca impulsionat de locul pe care eram si de ceilalti concurenti de la cros, care alergau mai incet. In scurt timp am ajuns iar pe aleea de sub Tampa.

 Cand am ajuns pe strada in panta, abia aici am avut curaj sa mai intorc si eu privirea in spate. Nefiind nimeni de la semimaraton, m-am bucurat mai mult decat atunci cand peste cateva clipe am trecut linia de Finish.

Imediat cum am trecut, sunt surprins de catre Levi, care la microfon imi pune o intrebare pe cat de simpla, pe atat de grea de explicat. Cum a fost? N-am putut spune decat atat. Incredibil de frumos sau bine(nu mai tin minte :) ).

Inca sub efectul energiei, excitarii..., plec sa ma mai misc putin ca sa-mi revin. Intre timp realizez ca nu stiu ce timp am scos, locul stiam, dar timpul nu, asa ca ma intorc la Levi si incerc sa aflu. El imi zice ca nu poate acum, si avea dreptate pt ca tot veneau concurenti de la cros. Mai ajung si alti concurenti de la semimaraton, printre care si Adelin de la care aflu ca a scos putin este 01:56, ceea ce pt mine insemna undeva sub acest timp cu unu, doua minute. Acum, in sinea mea chiar ma bucuram. Faptul ca am reusit sa scot sub 2 ore, imi dadea multa incredere pt anul viitor, stiind faptul ca acum nu m-am antrenat atat de mult pe cat mi-as fi dorit.

La km. 33 pt. incurajat ceilalti participanti de la maraton.

Ajunge la finish si Geanina, cea care a pus la cale aceasta actiune, si dupa o mica oprire la punctul de alimentare, plecam aproximativ 10 spre locul cu pricina. Aici, mai erau cam 10 care ne punem pe treaba. Fiecare facea galagie cu ce a putut. Eu la inceput am primit un fluier, ca mai apoi o vuvuzea cu care mi-am facut de cap pana am plecat toti din post :). Au fost momente foarte frumoase, memorabile. Sa vezi pe fata unor oameni, rupti de oboseala, cum se bucura si prind vlaga, se emotioneaza..., e ceva ce merita sa intalnesti la toate concursurile montane. Am plecat de acolo cu senzatia ca asa ceva face parte din acest fenomen, ceva ce nu are voie sa lipseasca, ceva ce ne reprezinta... , si cu speranta ca acest lucru se va repeta. Eu cel putin, am sa particip cu drag la fiecare actiune de acest gen, atata timp cat imi permite programul.


Cam asta e povestea primului meu podium

Despre concurs: Voluntarii si punctele de alimentare, personal nu prea stiu pt ca n-am avut nevoie, dar majoritatea cunoscutilor au zis ca au fost multumiti. Startul decalat, o idee foarte buna. Sedinta tehnica. Participanti putini, si chiar daca unii au fost nemultumiti de echipamentul obligatoriu de la maraton, eu le dau dreptate. Cu putinul meu si tot stiu ce inseamna muntele si echipament lipsa in momentele nasoale. Kit-ul de participare. Unul dintre cele mai consistente si fumoase. Tricou bumbac, care mie imi place foarte mult. Buff, la fel, foarte frumos, Plus alte cateva chesti nefolositoare pt mine, bratara, gel, pliante si oferte la diferite firme.
Ce sa mai. Nu prea le am eu cu laudatul, dar oamenii astia chiar stiu ce fac si o fac tot mai bine de la an la an.
Spor la treaba C.P.N.T, si abia astept sa ne vedem la anul!

Multumesc colegilor din Ciucas x3, alaturi de care imi urmez visul si cu care formam un grup care are aceeasi pasiune. Multumesc prietenilor alaturi de care am alergat si tuturor celor care intr-un fel sau altul mi-au fost alaturi la indeplinirea acestui vis.

Urmeaza o luna mai cu trei concursuri.
Eco, unde sper sa scot sub 04:30:00
Bucharest half marathon, unde la cursa de 10k sper sa scot sub 40min.
Apuseni maraton, unde la proba de semimaraton, acum ca m-am invatat :), sper la un timp de sub doua ore.